Urmeaza redactarea textului in neogreaca si traducera lui in limba romana.
O profetie din Muntele Athos
decembrie 22, 2008In luna noiembrie am fost pentru o saptamana in Muntele Athos. La intoarcere unul dintre preotii cum care am fost in grup mi-a dat mai multe foi cu o profetie despre cel de-al treilea razboi mondial. Paginile sunt scrise la calculator in limba neogreaca. In zilele urmatoare am sa incerc sa le traduc si sa le pun pe acest blog pentru a fi citite si cunoscute si de vorbitorii de limba romana. Pe curand!
Ministerul Sanatatii a aprobat vaccinarea cu Gardasil
octombrie 13, 2008
Silgard în variantă europeană, Gardasil în varianta americană
CE ESTE GARDASIL?
- Un vaccin cu scopul declarat de a preveni infecţia cu virusul HPV (papilomavirusul uman, care poate duce la cancer de col uterin)
- A fost introdus recent în ţara noastră; începând cu octombrie 2008 se desfăşoară prima campanie de vaccinare la fete de 11-12 ani;
- În momentul de faţă există 2 tipuri de vaccin anti-HPV: Cervarix şi Gardasil
- Frecvenţa infecţiilor cu HPV a crescut în ultimii 15 ani cu 500%, în SUA
- Infecţia cu HPV este considerată o „maladie a viitorului” .
LA CINE APARE INFECŢIA CU HPV?
În mod sigur nu apare la fetiţele de 11-12 ani, vizate de campania Guvernului României!
- Infecţia cu virusul HPV apare la femeile active sexual, nu la fetiţe!
- Obiceiurile sexuale sunt un factor determinant în infecţia cu HPV .
CÂND APARE CANCERUL DE COL UTERIN?
- Acest cancer apare după infecţia cu virusul HPV (unul din tipurile oncogene) pe un „col uterin receptiv” -adică deja afectat de boli cu transmitere sexuală (gonoree, candidoză, trichomoniază)-precum şi de alţi factori favorizanţi precum fumatul .
- Leziunile produse la nivelul colului uterin vor determina o modificare la nivelul genelor oncogene, provocând formarea cancerului; aceste modificări pot fi produse şi de către contraceptive orale precum şi alţi factori mai puţin cunoscuţi ;
- Progresia de la infecţia iniţială la leziunile preinvazive şi, ulterior, cancer invaziv (cancer în fază tardivă), necesită o perioadă de chiar şi 10 ani sau mai mult .
Vaccinul Silgard
CÂT DE EFICIENT E VACCINUL?
Nu se ştie încă!
- În momentul de faţă nu există încă date care să dovedească eficienţa vaccinării anti-HPV în prevenţia cancerului invaziv. Va trece încă destul timp până când astfel de date vor deveni disponibile, pentru că vaccinul se utilizează pe plan mondial de doar câţiva ani, în timp ce perioada de la infectarea cu HPV până la apariţia cancerului invaziv este frecvent de peste 10 ani ;
- Din acelaşi motiv, există prea puţine date inclusiv despre efectele pe termen lung ale acestui vaccin (12).
CE ŞTIM SIGUR DESPRE VACCIN?
- Că vaccinul nu vindecă o infecţie deja existentă! ;
- Că are efecte secundare!
CARE SUNT EFECTELE SECUNDARE?
- mâncărime, roşeaţă sau durere la locul injecţiei, febră, greţuri ;
- şoc anafilactic şi epilepsie;
- paralizii;
- atacuri de panică şi tulburări circulatorii;
- stare de rău, dureri de cap şi de spate;
- căderea părului şi amenoree secundară (lipsa menstruaţiei);
- tulburări de sensibilitate, dureri articulare, erupţii pe piele, oboseală accentuată, ameţeli;
- lipsa poftei de mâncare, depresie;
- ameţeli, tremurături, parestezii (senzaţie de arsură) la picioare şi la faţă;
- meningită virală;
- deces .
CAZURI MORTALE: până în acest moment, în SUA s-au raportat 21 de decese posibil asociate cu Gardasil (16). Alte două decese s-au constatat în Germania şi Austria (15). De asemenea în SUA s-au înregistrat alte aproape 10.000 de efecte adverse, inclusiv 10 pierderi de sarcină (16).
Pentru motivele de mai sus, noi nu încurajăm folosirea acestui vaccin. Decizia vă aparţine.
DE CE ESTE GREŞITĂ ACEASTĂ PREVENŢIE (VACCINAREA)?
- Premizele de la care se pleacă pentru prevenirea cancerului de col sunt greşite; se crede că vaccinul va rezolva totul şi nu se iau în considerare cauzele directe ale infecţiei şi bolii: relaţiile sexuale de la o vârstă fragedă; partenerii multipli; contractarea bolilor cu transmitere sexuală (gonoree, etc.); fumatul; folosirea contraceptivelor orale, etc. Toţi aceşti factori favorizează producerea cancerului de col uterin.
- În locul eliminării cauzelor, riscăm să ne îmbolnăvim copiii (fetele) administrându-le un vaccin încă insuficient testat şi mai ales cu multe efecte secundare, despre care nu se vorbeşte.
TOTUŞI, CUM MĂ POT APĂRA DE INFECŢIA CU HPV/ CANCERUL DE COL UTERIN?
- Evitaţi factorii fazorizanţi de mai sus;
- Efectuaţi Testul Babeş-Papanicolau de două ori pe an, dacă aţi început activitatea sexuală .
DE CE AR APROBA GUVERNUL ADMINISTRAREA UNUI VACCIN PERICULOS?
Pentru că „este vorba despre bani”. Marile concerne farmaceutice acordă comisioane importante distribuitorilor de medicamente şi nu ar fi prima dată când statul lezează interesele cetăţenilor, preferându-le pe cele ale afaceriştilor.
AM AUZIT CĂ VACCINAREA CU GARDASIL ESTE “OBLIGATORIE”. ESTE ADEVĂRAT?
NU. Nici un vaccin nu poate fi administrat “obligatoriu”.
CUM ÎMI POT FERI COPIII DE ACEST VACCIN?
Orice părinte are dreptul de a refuza vaccinarea copilului său, semnând o declaraţie pe propria răspundere.
FOARTE IMPORTANT este ca vaccinul a fost respins în America, în urma mai multor decese care au survenit imediat după administrarea medicamentului. Compania producătoare Merck&Co neagă, însă, acuzaţiile. Madeleine Albright, fost secretar de stat SUA, s-a deplasat până în România, tocmai pentru a face lobby acestui vaccin. Îngrijorarea lui Albright vizavi de numărul mare de românce predispuse la cancer de col uterin este pusă la îndoială de cele patru miliarde de dolari care ar ajunge anual în buzunarele producătorilor americani. Un vaccin încă monitorizat de Comitetul pentru Medicamente de Uz Uman din cadrul Agenţiei Europene a Medicamentului (EMEA) este unealta de care americanii se folosesc pentru a ne convinge că le pasă de soarta României. Vaccinul Gardasil, fabricat de concernul Merck&Co şi FDA (Federal Drug Administration, se pare că va fi injectat obligatoriu fetiţelor românce din clasa a IV-a, începând cu anul şcolar 2008-2009. Controversele pe marginea acestui subiect apar din ce in ce mai mult in prim plan. De ce? Pentru că în America, acesta a cauzat moartea mai multor paciente şi paralizia altor câteva, iar în Europa au fost înregistrate alte două astfel de cazuri (Austria şi Germania). Deşi concernul Merck respinge aceste acuzaţii, iată că în Statele Unite ale Americii, părinţii s-au pus de-a curmezişul împotriva injectării cu Gardasil şi în cele din urmă, vaccinul a fost interzis. Se pare că România, ţară în care zilnic mor cinci femei din cauza cancerului la col, nu are altă soluţie decât să aleagă un astfel de compromis şi să promoveze un vaccin despre al cărui efecte nu se ştie încă nimic sigur. Silgard are aviz de comercializare, dar cu toate acestea, Comitetul pentru Medicamente de Uz Uman din cadrul Agenţiei Europene a Medicamentului (EMEA) continuă să monitorizeze cu maximă atenţie siguranţa în utilizarea medicamentului Gardasil şi, în cazul în care se vor descoperi noi riscuri ale utilizării vaccinului, EMEA va lua măsurile adecvate. Dar ce se întâmplă dacă efectele negative vor fi confirmate, iar noi riscuri vor fi depistate după ce aproape 130.000 de copile românce vor fi fost deja injectate cu Silgard? Un fleac! Le-au ciuruit…
America dictează injectarea României
Madeleine Albright, fostul secretar de stat al SUA, s-a deranjat să vină în România, în primăvara acestui an, special pentru a face lobby în favoarea vaccinului produs de compania Merck. Presa internaţională susţine că anumitor oameni politici americani (care au investit în afacerea “Gardasil”), li s-au cam stricat planurile în momentul în care opinia publică din SUA nici n-a vrut să audă de un vaccin care prezintă asemenea posibile efecte. Astfel, aceştia au pornit repejor în căutarea tărâmurilor unde totul este posibil. Şi nu în America, de data asta. Dacă vorbim de Albright, trebuie să ne amintim de perioada în care era liderul diplomaţiei americane şi în care pesemne că a avut o contribuţie semnificativă în războiul militar şi mediatic împotriva Serbiei. Ori de ce nu, de o declaraţie şoc a fostului secretar de stat referitoare, culmea, tot la copii! Desigur, irakieni. Albright afirma că moartea a jumătate de million de copii irakieni este un preţ acceptabil pentru democratizarea ţării. Acum, probabil Madeleine are mustrări serioase de conştiinţă de vine în România şi îşi face griji pentru bunăstarea şi sănătatea copiilor lumii.
Miliarde de dolari pentru SUA, cu riscul sănătăţii românilor
Doar clasa a patra să fii, ca să crezi că Madeleine Albright a venit în România exclusiv ca să ofere poţiunea magică care va împiedica de acum încolo decesul a 1500 de românce, anual. Nicidecum. În afară de nesiguranţa şi riscurile mari care se distribuie la pachet cu vaccinul Silgard, poate la fel de imoral, este şi faptul că “geniala” companie Merck & Co deja a preconizat vânzări de patru miliarde de dolari anual! Poate tocmai de-asta au militat americanii pentru administrarea obligatorie a vaccinului, în şcolile româneşti. Costul pentru o singură persoană se clatină între 200 şi 300 euro. Desigur, Eugen Nicolaescu, ministrul Sănătăţii va negocia măcar preţul unei doze, în avantajul bugetului românesc, dacă altceva (spre exemplu, siguranţa vaccinului!?) nu se poate negocia. La fel cum au încercat americanii să negocieze pe-ale lor tărâmuri…
Tanţa Culeţu, director medical al ASP Constanţa:
„Dacă America a refuzat vaccinul, iată că Europa alege altceva!”
Cu privire la controversatul vaccin Silgard, Tanţa Culeţu, director medical în cadrul Autorităţii de Sănătate Publică din Constanţa, păstrează anumite îndoieli, dar prezintă încredere oarbă în măsurile luate de Nicolaescu. Culeţu a declarat pentru reporterii DEZVĂLUIRI următoarele:
„Deocamdată nu există hârtii oficiale care să ateste o campanie de vaccinare a fetiţelor, în Constanţa. Din cauza începerii vieţii sexuale la vârste din ce în ce mai fragede, s-a decis injectarea cu Silgard la vârsta de nouă ani, în speranţa că mai există fete care în clasele a treia sau a patra încă nu au avut contacte sexuale. Constanţa se află pe locul 20 în ţară, dacă ar fi să facem o statistică a numărului de paciente care au cancer de colon. Nu cred că Nicolaescu va accepta vreodată un medicament pentru români, dacă acesta se va dovedi a fi dăunător. Nu va transforma populaţia României în cobai. Dacă America a ales să nu folosească vaccinul, iată că Europa are altă atitudine şi acţionează în beneficiul ei!. Acest vaccin, dacă se dovedeşte benefic, este soluţia salvatoare pentru femeile din România care au acest nenorocit de cancer la colon, pentru că banalul test Papanicolau, care poate depista afecţiunea, nu are priză la publicul feminin.”
Articol preluat de pe pagina de net www.dezvaluiri.ro si www.provita.ro
Semnificatia fiecarei zile din Saptamana Patimilor
aprilie 12, 2008
Parinte Teofil, de ce se numeste acest rastimp Saptamana Patimilor sau Saptamana Mare?
- Rastimpul acesta pana la Sfintele Pasti, pana in Sambata cea Mare inclusiv, se numeste Saptamana Patimilor sau poate ca mai corect Saptamana Patimirilor Domnului Hristos, pentru ca in acest rastimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mantuitorului si evenimente premergatoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mantuirea noastra, lucruri de o importanta deosebita. De aceea saptamana aceasta se mai numeste si Saptamana Mare, saptamana in care ne gandim la lucruri mari si minunate, de importanta pentru fiecare dintre noi. Credinciosii in aceasta saptamana sunt cu mai multa grija in ceea ce priveste randuiala Postului, sunt cu mai multa luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac in mod deosebit in aceasta saptamana, slujbe mai lungi, slujbe mai adanci parca decat in alta vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, in dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fata de Mantuitorul care pentru noi si pentru a noastra mantuire s-a rastignit in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat, ca dupa aceea sa urmeze Invierea cea de-a treia zi, propovaduita de Scripturi si praznuita de noi la Sfintele Pasti. In primele zile ale Saptamanii Sfintelor Patimiri ale Domnului Hristos este randuit ca in Sfanta Biserica sa se spuna in chip de marturisire si de rugaciune urmatorul text liturgic:
“Camara Ta Mantuitorule o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma miluieste”.
- In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.
- Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresioneaza pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu implinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat inaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fratii sai care l-au vandut in Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vandut de Iuda, unul dintre ucenicii sai, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a tinut sa implineasca intru toate voia Parintelui Ceresc si sa ne fie noua pilda de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate cate s-au intamplat cu el. A fost iubit de parintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vandut in Egipt. A ajuns in Egipt si asezarea sufletului sau a fost probata intr-o ispita peste care a trecut. A ajuns in inchisoare invinuit fiind de pacate, el, care a tinut sa ramana fara de pacat, apoi ca talcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, insa a fost gasit drept intelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin infometare pe concetatenii sai si pe conationalii sai, pe care dupa aceea i-a adus in Egipt. De aceea Sfanta noastra Biserica il pomeneste cu cinstire ca un preinchipuitor al Mantuitorului.
Tot in aceasta zi de Luni binecuvantata, pomenim si o minune pe care a facut-o Domnul Hristos, o minune spre inteleptirea credinciosilor, pentru ca negasind smochine intr-un smochin neroditor, l-a blestemat sa se usuce si s-a uscat, iar Sfanta noastra Biserica pomenind aceasta intamplare, are in vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atragandu-le atentia ca suntem toti chemati spre rodire si ca Domnul Hristos asteapta ceva de la noi, si noi suntem datori sa-i oferim Mantuitorului virtutile noastre in loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mantuitorul este un fel de pilda pentru noi, ca sa stim ca Domnul Hristos rasplateste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci rasplateste si pedepseste si indaratniciile lor, si neangajarile lor spre bine. Se spune in Sinaxarul de la slujba de Luni, din Saptamana Patimilor ca Domnul Hristos nu si-a aratat niciodata puterea pedepsitoare asupra oamenilor – sa intelegem in vremea propovaduirii Sale – dar si-a aratat-o asupra unui smochin, ca sa se inteleaga din aceasta ca El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii sa se sileasca sa fie, nu sub blestem, ci sub binecuvantarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcatuire din Postul Sfintelor Pasti, in care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne indemnam pe noi insine sa nu dormitam, ci sa ne trezim si sa lucram pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic.
“Camara Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste” (Luminanda).
In Sfanta si Marea Marti se face pomenire de cele zece fecioare din Sfanta Evanghelie.
- In Martea Saptamanii celei Mari am facut pomenire, tot indrumati de Sfanta noastra Biserica, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele intelepte si despre fecioarele neintelepte. Este o pilda spusa de Domnul Hristos si pe care Sfanta noastra Biserica ne-o pune in fata constiintei in Martea cea Mare. Si noi, parcurgand Saptamana Sfintelor Patimiri, am pomenit marti pilda cu cele zece fecioare si pe cele zece fecioare, luand aminte si prin textele liturghice din ziua respectiva la cele cinci fecioare intelepte, care au avut untdelemn in candelele lor si care l-au intampinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el in camara nuntii si s-au bucurat de ospatul mirelui, in timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de intalnirea cu Mirele pentru ca au mers sa-si cumpere untdelemn pentru candelele lor. Aceasta pilda, Domnul Hristos ne-o pune in fata ca sa ne gandim la faptul ca trebuie sa fim intotdeauna pregatiti prin fapte bune pentru intampinarea Mirelui ceresc, sa fim alcatuiti prin faptele nostre cele bune ca sa putem lua parte la ospatul cel vesnic. Domnul Hristos ne indeamna la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheati si va rugati ca nu stiti cind vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfanta noastra Biserica ne invata in fiecare zi de marti din Saptamana Sfintelor Patimiri, ne-a invatat si in aceasta saptamana in ziua de marti, sa fim cu luare aminte la noi insine, la datoriile noastre, sa asteptam pe mirele ceresc cu inima iubitoare si cu fapte bune, ca si intru aceasta sa se preamareasca Tatal nostru cel din ceruri. In aceasta zi de marti, ca si in celelalte zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, pana miercuri inclusiv, la slujba de dimineata, la utrenie, se spun urmatoatrele cuvinte: “Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iara netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.
- In Sfanta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Parinti au hotarat sa se pomeneasca femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul, pentru ca aceasta s-a intamplat cu putin inainte de mantuitoarea Patima.
www.youtube.com/v/BF2sw9qXEso&hl=en\
- In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, pomenire s-a facut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfanta noastra Biserica o prezinta si ca pe o femeie pacatoasa. In Sinaxarul zilei respective insa se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfanta noastra Biserica se opreste in mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca avand pretul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce insemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca. Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa, si sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura intre vinderea lui Iuda, intre faptul ca Iuda l-a vandut pe Mantuitorul, si femeia careia i s-au dezlegat pacatele de catre Domnul Hristos. Iar Sfanta noastra Biserica face si ea aceeasi legatura, iar in legatura cu femeia pacatoasa ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. “Doamne”, zicem noi catre Domnul Hristos, “femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, “si luand randuiala de mironosita”, deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, “aducand mir de mult pret”, dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcatuire extraordinar de frumoasa si minunata, o alcatuire impresionanta pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o maretie unica si ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul si-n aceasta zi in care ne gandim la ceea ce s-a intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).
“Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila” (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcatuire a Casianei monahia, Triod).
In Sfanta si Marea Joi, dumnezeiestii Parinti care au randuit pe toate bine, urmand predaniilor dumnezeiestilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat sa praznuim patru lucruri: sfanta spalare a picioarelor, Cina cea de taina, adica predarea infricosatoarelor Taine, rugaciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vanzarea Domnului.
- Dupa evenimentele pe care le-am pomenit in primele trei zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, am ajuns sa ne gandim si la cele petrecute si in Joia premergatoare patimirilor Domnului, si ne-am bucurat de toate cele ce au randuit Parintii cei duhovnicesti sa fie pomenite in Biserica si de catre toti credinciosii. Ne-am oprit cu bucuria de a intelege maretia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spalat picioarele ucenicilor Sai. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spala picioarele omului si care a randuit ca si noi sa facem la fel. Pentru ca a zis apoi: “Voi ma numiti pe mine Invatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu Domnul si Invatatorul v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora, pilda v-am dat voua ca si voi sa faceti la fel” (In. 13, 14). Este o porunca a Mantuitorului ca sa fim unii fata de altii cinstitori, de a ne smeri unii in fata altora, de a fi curatitori ai fratilor nostri. Pentru ca duhovniceste asta inseamna si la asta suntem chemati de catre Domnul Hristos.
Am pomenit apoi Cina cea de taina, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos impreuna cu ucenicii sai inainte de Sfintele Sale Patimiri, cand a randuit ca cele ce le-a facut El atunci, acolo, sa se faca in continuare spre pomenirea Lui, caci luand paine in sfintele, preacuratele si fara prihana mainile sale a sfintit, a binecuvantat, a frant si a dat ucenicilor sai, zicand: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul dupa cina zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Mt. 26, 26-27). In Sfanta Evanghelie de la Luca si in Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel se afirma ca Domnul Hristos dupa ce a spus aceste cuvinte a randuit: “Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), si aceasta o facem si noi la fiecare Sfanta Liturghie, cand ne aducem aminte de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatalui, si de cea de-a doua slavita iarasi venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mantuitorului, si le oferim lui Dumnezeu in general, zicand: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Acestea le facem la fiecare Sfanta Liturghie, dar le pomenim in chip deosebit in Joia cea Mare, cand pomenim Cina cea de taina in pomenirea cea de peste an. Am facut si aceasta in Joia cea Mare.
Noi pomenim si am pomenit in Joia cea Mare si rugaciunea din gradina Ghetsimani, cand Domnul Hristos L-a rugat pe Tatal ceresc sa treaca paharul suferintelor de la El daca este cu putinta si a precizat ca vrea sa implineasca voia Parintelui ceresc, pentru ca a zis: “Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implineasca” (Mt. 26, 39). Este rugaciunea de care pomenesc sfintii evanghelisti si pe care o pomenim si noi in Joia cea Mare, si la care e bine sa ne gandim si noi, si ne gandim de fapt, si cand putem sa ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi datator de orientare, in sensul ca si rugaciunea noastra trebuie sa fie o rugaciune cat mai adanca, o rugaciune totala. Mai pomenim si prinderea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui in gradina Ghetsimani, cand Iuda l-a sarutat si i-a zis” “Bucura-te, Invatatorule” (Mt. 26, 49), si cand cei care au venit impreuna cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus sa-l chinuiasca. In fata Sfantului Potir cu dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mantuitorului: “Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”.
In aceasta Joi minunata si vrednica de tinut minte, Sfanta noastra Biserica ne conduce sa vorbim cu Mantuitorul si sa zicem:
“Cand maritii ucenici, la spalarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege pe Tine, Judecatorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spanzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesatios, cel ce a indraznit unele care acestea asupra Invatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie”.
In Sfanta si Marea Vineri se praznuiesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face inca pomenire si de marturisirea mantuitoare facuta pe cruce de talharul recunoscator, care a fost rastingnit impreuna cu El.
Prohodul Domnului (Limba romana Mp3)
Prohodul Domnului (Limba greaca Mp3)
- Astazi, in Vinerea cea Mare, Vinerea Patimirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferintele Domnului pentru noi si pentru a noastra mantuire, de scuiparile, de bataile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de rastignirea pe cruce si de moartea pe cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au facut pentru noi si pentru a noastra mantuire. Ne-am pregatit vreme indelungata pentru aceste intampinari, pentru aceste ganduri si simtaminte care ne pun in legatura cu iubirea Mantuitorului aratata pe cruce, ne pune in legatura cu jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos adusa pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem sa apreciem aceste patimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mantuirea noastra si in masura in care le intelegem sau intelegem ceva din ele, stam si noi in fata Domnului Hristos, in fata crucii, stam impreuna cu Sfantul Ioan Evanghelistul si cu Maica Domnului in apropierea crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si invatam de la El sa iertam pe vrajmasii nostri. Caci Domnul Hristos a zis: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Lc. 23, 34), iar aceasta a zis-o despre rastignitorii Sai. Invatam de la Domnul Hristos sa ne incredintam toate ale noastre in mainile lui Dumnezeu, caci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis catre Dumnezeu: “Parinte, in mainile Tale imi dau duhul meu” (Lc. 23, 46). Invatam de la Domnul Hristos sa implinim toate lucrurile pana la deplinatatea lor. Caci il auzim pe Domnul Hristos zicand: “Savarsitu-s-a” (In. 19, 30). Invatam de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre maretia pocaintei, pentru ca talharul cel bine cunoscator, care si-a dat seama ca pentru pacatele lui patimeste, ca pentru ale lui pacate este rastignit impreuna cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis catre Mantuitorul: “Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”, iar Domnul Hristos i-a raspuns: “Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu mine in Rai” (Lc. 23, 42-43). Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca sa intelegem cat mai bine cele ce s-au facut pentru noi si intelegandu-le, recunostinta noastra sa fie cat mai deplina. Condusi de Sfanta noastra Biserica in aceasta zi de Vinere Mare, in aceasta zi de Vineri intunecata si luminata. Intunecata pentru ca s-a intunecat soarele si s-a cutremurat pamantul, dar si luminata, pentru ca-i luminata de iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care se arata Dumnezeu Insusi, Cel ce este iubire; intru aceasta zi binecuvantata de Dumnezeu ne indemnam unii pe altii cu cuvintele Bisericii si zicem:
“Pe cel ce S-a rastignit pentru noi veniti toti sa-L laudam ca pe acesta L-a vazut Maria – e vorba de Maica Domnului – pe cruce si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”.
In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea dumnezeiasca si trupeasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricaciune a fost mutat spre viata vesnica.
- Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu in Sambata cea Mare inmormantarea Domnului Hristos, petrecerea in mormant a Mantuitorului nostru. Vom avea in vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastra mantuire in aceasta zi. Si anume, il vom avea in vedere pe Mantuitorul Cel ce a fost in mormant cu trupul, in iad cu sufletul si in Rai ca un Dumnezeu cu talharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul in mormant, si cu sufletul in iad, si impreuna cu talharul cel mantuit in Rai. E o zi in care ne aratam nedumerirea si totodata convingerea ca moartea s-a intamplat in viata, ca Viata a primit moartea. Caci zicem: “In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase, si imparatia iadului Tu ai zdrobit”. Ne gandim la Mantuitorul nostru Iisus Hristos in care se intalnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despartirea sufletului de trup si viata prin faptul ca vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: “Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie”. Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea. Pentru ca noi aducem aminte de moartea celui fara de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fara sa moara cu dumnezeirea, si in cazul acesta ne minunam de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uitam de invierea Lui. “Desi rabzi rastignire”, am zis in vinerea cea mare, “Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”. Si putem spune in continuare: “Desi esti in mormant, Tu esti Dumnezeul meu”. In aceasta sambata a tacerii suntem chemati de Sfanta noastra Biserica in cuprinsul Sfintei Liturghii sa tacem cu gandurile noastre iscoditoare si sa zicem:
“Sa taca tot trupul omenesc si nimica pamantesc in sine sa nu gandeasca, caci Imparatul Imparatilor si Domnul Domnului merge sa se junghie si sa se dea de mancare credinciosilor. Si merg inaintea Lui puterile ingeresti cu toata domnia si stapania, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, fetele acoperindu-si si cantand cantarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.
Asa se spune la Sfanta Liturghie. Asa trebuie sa spunem si noi in constiinta noastra, asa trebuie sa gandim si noi despre tainele mai presus de intelegere. Sa taca firea omeneasca cu gandurile ei pamantesti si sa auda, sa asculte, sa vada pe cei care il insotesc pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in moarte si prin moarte spre invierea cea de a treia zi, pe care o asteptam si pentru care ne-am rugat sa o ajungem ca sa ne inchinam Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos fara de osanda si sa ne impacam cu toti. Sa le zicem frati celor ce ne urasc pe noi si asa, in ziua Invierii sa strigam: “Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.
Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul intregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite rugaciune catre Dumnezeu: “Da-ne noua, Bunule sa luptam lupta cea buna, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si Sfintei Invieri”. Am ajuns in ziua Sfintei Invieri, am ajuns sa ne inchinam Sfintei Invieri. Biserica insa ne cere ceva anume si zice:
“In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.
Hristos anesti (Hristos a inviat Mp3)
Intrebarea fireasca pentru fiecare dintre noi este: Ne inchinam cu adevarat Sfintei Invieri? Le zicem frati celor ce ne urasc pe noi? Suntem binevoitori fata de toti oamenii? Daca da, atunci suntem fericiti, pentru ca traim Ziua Invierii intru care dorim sa ne luminam. Spunem ca Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viata si de pe pamant la cer. Chemam cerul si pamantul sa se veseleasca si zicem: “Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta ca Hristos a inviat, veselia cea vesnica”. Pentru ca stim ca “praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul altei vieti vesnice”. Si de aceea “laudam pe Pricinuitorul, adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit”. Avem bucuria sa vedem pe “Soarele dreptatii tuturor viata rasarind”, ne gandim la lumina Invierii, la bucuria izvorata din mormantul cel datator de viata al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucuram si noi impreuna cu uncenicii Mantuitorului, care s-au bucurat vazandu-l pe Domnul (In. 20, 20) si raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur, care zice:
“Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin”.
Slujba Invierii (Integral Mp3)
In aceasta atmosfera traind, suntem cu adevarat oameni care praznuim Invierea Mantuitorului si dam slava celui ce a inviat din morti cu moartea pe moarte calcind.
Premiile Roblogfest
martie 15, 2008 |
|
||||||||
PS:
Dupa ce am citit acest clasament mi-am dat seama ca nu aceasta este realitatea . Sunt atat de multe bloguri cu continut religios incat imi este imposibil sa cred ca ele nu ar fi fost votate incat sa ajunga cel mai bun pe primul loc. Poate cei care alcatuiesc juriul sunt interesati sa nu fie nici un blog crestin , negand cu alte cuvinte existenta acestora. Categoriile sunt total neinspirat alese. Ele nu pot cuprinde varietatea blogurilor astfel ca la cel mai bun blog cultural cu greu isi poate face loc unul religios. Refuz sa cred ca in Romania cel mai bun blog este unul cu continut sportiv si mai ales al unui singur jurnalist.
Invăţătura despre Post în Biserica Ortodoxă
martie 10, 2008Invatatura despre Post in Biserica Ortodoxa
In teologia ortodoxa contemporana, problema postului se afla printre preocuparile ei de seama. Avand in vedere stadiul actual al discutiilor privitoare la aceasta tema, in cele ce urmeaza vom prezenta cateva aspecte ale acestei probleme, insistand mai ales asupra necesitatii respectarii postului bisericesc, ca porunca divina si practica traditionala a Bisericii, de care este legata atat structura anului bisericesc, cat si succesiunea sarbatorilor. De asemenea, postul este si un mijloc de desavarsire morala, dar si o cale de ajutorare a aproapelui din prisosul adunat prin renuntarea benevola ia consumarea indreptatita a bunurilor.
Intrucat despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durata s-a scris detaliat si limpede iar parerile teologilor romani cu privire la readaptarea dispozitiilor care reglementeaza postul au fost prezentate pe larg, vom infatisa punctul de vedere ortodox care a devenit normativ in orientarea actuala referitoare la post. Sa vedem mai intai fundamentarea scripturistica si teologica a postului.
1. Marturii scripturistice
Postul, ca abtinere totala sau partiala de la anumite feluri de mancare, pe o perioada mai mica sau mai mare este o practica foarte veche. El este o porunca divina pe care o gasim formulata chiar de la inceputul creatiei cand Dumnezeu se adreseaza primului om zicandu-i : “Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” (Facerea 2, 16-17). Aceasta il indreptateste pe Sfantul Vasile cel Mare sa afirme ca “postul este de aceeasi varsta cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat Paradis”. Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o in urma unui post de 40 de zile, reglementeaza in amanunt dispozitiile privitoare la post in Vechiul Testament, precizand mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curatirii sau ispasirii din ziua a zecea a lunii a saptea, cand sufletele trebuie smerite prin post (Levitic 16, 29 si 23, 32). La acestea s-au adaugat alte posturi generale in diverse luni (a patra, a cincea, a sasea si a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singura zi. Cu vremea, evreii au ajuns sa posteasca in fiecare luna cate o zi, iar cei mai zelosi (fariseii) cate doua zile pe saptamana, luni si joi (Luca 18, 12). Vechiul Testament mai aminteste si de posturi generale speciale, practicate si in diverse imprejurari triste din viata poporului evreu sau pentru inlaturarea unor pedepse divine (Judecatori 20, 26 ; Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12). De asemenea, in Vechiul Testament se practica si postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile (Iesire 24, 28), al lui Daniil in Babilon, de trei saptamani (Daniel 10, 2-3), al regelui David (Psalmii 34, 13 si 18, 24), al proorocului Ilie (III Regi 19, 8 ) si al proorocitei Ana (Luca 2, 36-37). Atat posturile generale cat si cele particulare erau insotite de acte de pocainta, postul urmarind smerenia in fata lui Dumnezeu si diminuarea poftelor trupesti.
Mantuitorul Iisus Hristos a postit si El inainte de inceputul activitatii Sale publice. Dupa postul Sau de 40 de zile, in pustiu, El a inceput propovaduirea, aratand stransa corelatie in procesul de desavarsire morala (Matei 4, 1-21). El a invatat si pe ucenicii Sai cum sa posteasca, accentuand starea sufleteasca corespunzatoare acestui act care nu trebuie facut de forma (Matei 6, 16-18). De asemenea, El a aratat ca postul trebuie insotit de rugaciune, fiind un mijloc de lupta impotriva ispitelor diavolului (Matei 17, 21 ; Marcu 9, 20). De altfel, in multe locuri din Noul Testament, postul este recomandat ca mijloc de indreptare, de elevatie spirituala si de pocainta (Fapte, 2, 9 ; 13, 2 ; 14, 23).
Dupa exemplul Mantuitorului, postul a fost practicat si de Sfintii Apostoli mai ales inainte de a incepe lucrarea lor de propovaduire a Evangheliei. Si au postit si au invatat si pe ucenicii si urmasii lor sa practice postul unit cu rugaciunea (Fapte 13, 13; 14, 23; I Cor. 7, 5; II Cor. 6,5).
2. Marturii traditionale
Dupa perioada apostolica, literatura teologica a parintilor si scriitorilor bisericesti infatiseaza mentiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoii arata ca crestinii trebuie sa posteasca miercurea si vinerea, in amintirea evenimentelor triste din viata Mantuitorului : prinderea si rastignirea Sa pe cruce. Sfantul Clement Romanul, in a doua Epistola catre Corinteni, vorbind de legatura dintre rugaciune si post, arata ca “mai bun este postul decat rugaciunea”. Incepand din epoca apostolica si post apostolica, postul de miercuri si de vineri, ca si cel al Pastelui, (Postul Mare) au devenit pentru crestini o institutie sfanta si venerabila. Astfel, canonul 69 apostolic accentueaza porunca postului pentru membrii Bisericii : “Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citet, sau cantaret, nu posteste sfantul si marele post al Pastilor sau Miercurea sau Vinerea, sa se cateriseasca… iar daca va fi laic sa se afuriseasca”.
Marturii despre post in aceasta perioada, gasim la parintii si scriitori bisericesti : Barnaba, Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Sf. Policarp, Hernia (Pastorul), Clement Alexandrinul, iar din secolul al IV-lea marturiile sunt tot mai numeroase.
Cat priveste Postul Mare, acesta era respectat cu toata strictetea chiar de la inceput. Modul si timpul postirii insa, difereau : unii posteau complet zilnic, iar seara mancau, altii posteau mai multe zile in sir, ajungandu-se cu vremea pana la sase saptamani. Dupa secolul al IV-lea, Biserica a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani.
Celelalte posturi, respectate de Biserica Ortodoxa sunt de date mai noi, dar hotararile bisericesti privitoare la observarea lor nu fac altceva decat sa consfinteasca practici care erau de mult in uz, foarte bazate pe porunca divina a postului pastrata in Sfanta Scriptura. Astfel, Postul Craciunului este pomenit din secolele IV-V, iar sinodul local din Constantinopol (1166) nu face altceva decat sa uniformizeze durata acestui post, practicat de mult. Postul Sfintilor Apostoli este amintit de Constitutiile Apostolice (cartea a V-a, cap. 20). Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata, originea lui fiind in legatura cu dezvoltarea cultului Maicii Domnului dupa secolul V. Intrucat la inceput, nici timpul din cursul anului, nici durata si nici felul postirii nu erau uniforme, data si durata postului au fost uniformizate in secolul XII, pentru intreaga Ortodoxie.
In jurul secolului IX, avem insemnari si cu privire la anumite posturi deosebite, cum este cel din ziua inaltarii Sfintei Cruci sau din ajunul Bobotezei.
Fixate definitiv de autoritatea bisericeasca, pe baza pomenirii Mantuitorului si a practicii indelungate a Bisericii, posturile au constituit o realitate vie in viata duhovniceasca a crestinilor. Aceasta practica a devenit obligatorie pentru orice bun crestin, asa cum arata porunca a doua bisericeasca : “Sa tinem toate posturile de peste an”, postul fiind socotit ca un mijloc de desavarsire morala si de mantuire. Cu vremea insa, o parte dintre crestini, incepand cu cei protestanti, au abandonat aceasta practica veche, iar in Biserica Romano-Catolica zilele de post s-au redus, usurandu-se si exigentele privitoare la felul postirii, spre deosebire de Biserica Ortodoxa care a ramas la practica ei traditionala.
3. Postul in zilele noastre
In vremea noastra, insa, respectarea posturilor a devenit o problema mai grea datorita noilor conditii de munca si de viata si transformarilor care au intervenit in viata societatii si in lume.
In aceasta situatie, duhovnicii trebuie sa faca uz de iconomie in aplicarea dispozitiilor, privitoare la post, care conditioneaza si primirea Sfintei impartasanii. De aceea, s-a nascut ideea adaptarii prescriptiilor bisericesti privitoare la postire, in functie de conditiile de viata, clima si zona geografica unde traiesc credinciosii. Asa se face ca, chiar de la prima Conferinta panortodoxa de la Rhodos (1961), care a stabilit lista problemelor de discutat la un viitor sinod panortodox, tema aceasta este prezenta cu urmatoarea formulare : Readaptarea dispozitiilor cu privire la posturile bisericesti la. necesitatile epocii contemporane. Apoi, pe lista temelor stabilite de a patra Conferinta panortodoxa de la Chambesy (8-16 iunie 1968), intre cele sase figureaza si tema noastra cu urmatoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor bisericesti despre post, in conformitate cu cerintele epocii actuale. Ea a fost incredintata Bisericii Ortodoxe Sarbe, spre studiere si, pe baza studiului intocmit de aceasta, Comisia interortodoxa pregatitoare a Marelui Sinod Ortodox, din 1971, a elaborat un referat in care se propun unele adaptari sau mai precis unele prescurtari si indulciri in ceea ce priveste modul postirii, dand mai multa putere duhovnicilor de a dezlega postul. Intre aceste masuri mentionam : dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn si peste, in zilele de miercuri si vineri, afara de cele din timpul postului sau din zilele de ajunare ,- sa se posteasca numai prima si ultima saptamana din Postul Mare, iar in rest, sa se permita dezlegare la peste si untdelemn, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, Postul Craciunului sa fie redus la jumatate si sa se ingaduie dezlegarea la peste si untdelemn, in afara de ultimele cinci zile sau sa ramina postul in intregime, facandu-se dezlegare in toate zilele cu exceptia primelor si ultimelor zile ; Postul Sfintilor Apostoli sa fie de opt zile si sa se permita dezlegarea in toate zilele cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului sa ramana intreg, ingaduindu-se aceeasi dezlegare, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri.
Referatul acesta, impreuna cu cele ale celorlalte teme, a capatat o forma aproape definitiva si a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre evaluare.
Discutarea in continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox si diversele propuneri survenite pe parcurs, n-au inlaturat insa tema postului ; ea a ramas in picioare pe agenda de lucru. Prima Conferinta presinodala, din 1976, care a fixat definitiv lista celor zece teme de discutat la viitorul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului a fost mentinuta cu aceeasi formulare. Ea a fost incredintata spre studiere Bisericilor : Antiohiei, Serbiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei si Poloniei.
Cea de a doua Conferinta presinodala, intrunita in septembrie 1982, a dezbatut intre cele trei teme stabilite dinainte si pe cea a postului. Dupa discutiile si dezbaterile care au avut loc pe comisii s-au prezentat plenului Conferintei argumentele cuprinse in pozitia Bisericii Ortodoxe Romane pentru pastrarea neschimbata a postului. Postul este o lege dumnezeiasca si este legat de pocainta, el este o randuiala sfanta care asigura stapanirea duhului asupra patimilor trupesti. Postul este o jertfa liber consimtita de, credincios pentru progresul sau duhovnicesc ; este o negare de buna voie a tot ceea ce inrobeste sufletul; el este mijloc de supunere, intarire a vointei, este cea mai mare contributie a omului pe calea sfintirii lui. De asemenea, este un mijloc de binefacere sociala. El are o importanta deosebita in anul liturgic, pentru pregatirea sarbatorilor, in privinta aplicarii iconomiei, privitor la post, se lasa la aprecierea Bisericilor locale, a episcopului locului si a imputernicitului acestuia, duhovnicul.
In concluzie, tema a fost amanata pentru a fi dezbatuta la o alta Conferinta presinodala pregatitoare pe motivul ca pregatirea facuta pana in prezent este insuficienta pentru ca Ortodoxia sa se poata exprima in unanimitate, Bisericile Ortodoxe urmand sa trimita observatiile lor in legatura cu acest punct, evitandu-se astfel luarea unei hotarari pripite si lasand Bisericilor Ortodoxe locale posibilitatea de a pregati pe credincios, in spiritul adevaratei traditii, pentru aceasta schimbare. Conferinta a doua presinodala a hotarat ca practica existenta sa ramana in vigoare pana cand Sfantul si Marele Sinod va examina problema pe baza propunerilor unei Conferinte panortodoxe presinodale insarcinata cu istudierea acestei probleme.
4. Punctul de vedere ortodox referitor la post
Acesta este stadiul in care ne aflam in momentul de fata, in legatura cu tema postului. Precum vedem, punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane, insusit si de celelalte Biserici Ortodoxe surori, este acela ca postul este o institutie sfanta a Bisericii la care nu putem si nu trebuie sa renuntam cu atata usurinta, schimband, adoptand si micsorand prescriptiile canonice, referitoare la el. Acest punct de vedere se intemeiaza pe insemnatatea pe care postul o are in viata credinciosilor si a Bisericii. El este si ramane un mijloc de mantuire si de desavarsire morala. Postul potoleste poftele trupesti si tine aprinsa flacara castitatii, deprinde si intareste vointa, facand-o sa domine lacomia pantecelui, socotita ca inceputul tuturor pacatelor : betia, lenea, desfranarea, furtul, inselaciunea, avaritia, invidia. Pentru ca, asa cum subliniaza unii Sfinti Parinti, “hrana trebuie data trupului nu pentru satisfacerea placerii, ci spre satisfacerea slabiciunii”, caci “cei care se impartasesc din mancari din alte pricini, se vor osandi ca cei care s-au dedat desfatarii”. Sau, asa cum spune si cunoscutul dicton “nu traim ca sa mancam, ci mancam ca sa traim”.
Postul este un mijloc de elevatie sufleteasca, de dominare a sufletului asupra patimilor trupesti. Postul il debaraseaza si-l usureaza pe crestin de toate ispitele, de balastul si povara uneltirilor celui viclean care aduc “intunecare gandurilor si tulburare cugetelor”. El este o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocainta pentru pacatele savarsite si un exercitiu care pune inceput virtutilor de tot felul. Pentru crestinul ortodox, postul este conditie pentru dobandirea sfinteniei. In conceptia ortodoxa intre post si sfintenie exista o corelatie stransa. Ea este exprimata si in felul in care reprezentam pe sfinti in iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subtiate si transfigurate, datorita postului. Postul este o caracteristica prin excelenta a Ortodoxiei si o amprenta a crestinismului ortodox, in mentalitatea ortodoxa populara cel care nu posteste este considerat spurcat si pagan.
Se intelege, insa, de la sine ca postul, ca abtinere de la mancare, bautura si pofte trupesti, nu este singurul mijloc de desavarsire si cea mai importanta datorie crestineasca. Postul trupesc trebuie dublat negresit de cel sufletesc, de rugaciune, de milostenie si de orice fapta de caritate. Numai asa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune ca postul are o importanta sociala, constituind un mijloc si o forta de progres, de intrajutorare. Sub aceasta forma el este strans legat de o alta virtute si anume de cumpatare, care cere omului sa foloseasca din bunurile pe care Dumnezeu i le da, numai atat cat ii trebuie. Prin intrebuintarea rationala si echilibrata a bunurilor materiale, prin renuntarea de buna voie la consumarea indreptatita a lor, crestinul poate oferi si celui care nu are posibilitatea de intretinere si de existenta.
Pentru Biserica Ortodoxa postul are insa o mare importanta in ceea ce priveste anul liturgic sau bisericesc, fiind legat strans de marile sarbatori crestine. Nu putem sa concepem invierea (Pastele), Craciunul (Nasterea Domnului), Adormirea Maicii Domnului sau sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel fara post. Insemnatatea acestor mari sarbatori crestine, ca si a altora cum sunt : Inaltarea Sfintei Cruci, Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul sau Boboteaza, nu poate fi sesizata si apreciata fara postul care le precede sau cu care se praznuiesc. Bucuria acestor sarbatori, cu rol central in viata credinciosilor, nu ar putea fi gustata din plin fara post. Asa cum, la capatul unui urcus anevoios pe un munte, ne apare frumusetea incantatoare a panoramei vailor si imprejurimilor, la fel apar bucuriile marilor praznice bisericesti dupa perioadele de urcus duhovnicesc ale posturilor. A desfiinta, a diminua sau a nu da importanta acestor posturi inseamna a nu socoti sarbatorile insele, de care sunt legate, inseamna a strica un echilibru deja stabilit intre post si sarbatoare. La acestea se adauga si faptul ca de posturi sunt legate unele randuieli specifice de cult inserate in cartile de ritual intrebuintate in aceste perioade, ceea ce ar presupune si o modificare sau o adaptare a lor.
Mai mult chiar, in viata crestinilor ortodocsi posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Domnului, Taina cea mai importanta prin care noi primim pe insusi Mantuitorul Hristos in fiinta noastra. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra bisericeasca prin care ni se cere “sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori daca nu putem, cel putin o data pe an, in postul Sfintelor Pasti”. Nu ne putem impartasi decat cu respectarea acestor posturi. Post, pocainta, impartasire sunt trei acte care se intregesc si se conditioneaza reciproc.
Iata de ce Biserica Ortodoxa ramane credincioasa randuielilor ei traditionale privitoare la post, acordandu-i acestuia importanta cuvenita in viata credinciosilor. Nu se poate si nu trebuie sacrificata sau atinsa o institutie bimilenara a Bisericii pentru motivul ca numarul postitorilor s-a imputinat. A incerca si a opera o reforma a randuielilor privitoare la post inseamna a schimba una din institutiile si practicile care confera Ortodoxiei o nota specifica. Asa cum randuielile si formele de cult, care exprima dogma sau adevarurile de credinta, nu pot isi nu trebuie schimbate, la fel nu pot si nu trebuie schimbate nici cele privitoare la post. Ele fac parte din tezaurul traditional milenar al Bisericii, care isi justifica si locul si importanta.
In concluzie, prescriptiile bisericesti privitoare la post trebuie pastrate asa cum sunt ele, fara sa se introduca in ele vreo modificare. Pentru cazurile in care crestinii nu pot sa respecte aceste prescriptii, pe motiv de boala sau datorita unor conditii deosebite de clima, imposibilitatii procurarii alimentelor de post sau contextului social, in care traiesc si muncesc, sa se lase la latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale sa stabileasca limitele si modul aplicarii iconomiei cu care ierarhii si preotii duhovnici trebuie sa lucreze in situatiile speciale, generale sau particulare, pentru ca institutia postului sa ramina cu importanta pe care a avut-o intotdeauna in viata Bisericii.
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. NECULA
Însemnările unui pelerin
martie 6, 2008Mânăstirea Dălhăuţi,
vatră de spiritualitate creştin-ortodoxă la curbura Carpaţilor
Credinciosul ce se îndreaptă spre Moldova, trebuie să poposească pentru un ceas şi în mândra Ţară a Vrancei. Aici va afla o serie de comori spirituale nebănuite, între care se numără şi mânăstirea Dălhăuţi, situată la aproape 14 km de Focşani. Această modestă şi veche aşezare călugărească datează de prin secolul al XV-lea, când s-a construit o mică biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii, pe la 1464-1469. Unii istorici socotesc întemeierea mânăstirii Dălhăuţi la începutul secolului al XVII-lea. La câţiva metri de prima biserică din cărămidă s-a ridicat o a doua biserică de lemn, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, care are următoarea inscripţie: “Aceasta sfântă şi dumnezeiască biserică s-au făcut din temelie în zilele stăreţiei sfinţiei sale Teoclit, la anul 1810, iar acum, în zilele sfinţiei sale stareţului Dionisie, s-au mai înnoit şi s-au împodobit cu catapeteasmă săpată şi poleită, cum şi altarul, şi tinda, şi slonul. S-au zugrăvit, după cum se vede, în zilele măriei sale Grigorie Dimitrie Ghica Voievod, a Presfinţiei sale Chiru Chir Kesarie, episcopul Buzăului, la leat 1827, iulie 20.”
În acestă mică biserică mânăstirească se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, renumită în toate satele şi oraşele din Ţara de Jos a Moldovei. Originea acestei sfinte icoane nu se cunoaşte decât din tradiţie, iar istoria ei a devenit acum vorbe de legendă. Călugării bătrîni, localnicii, ca şi “Istoricul Mânăstirii Dălhăuţi” din anul 1932 mărturisesc că icoana ar fi de origine chiar apostolică, o copie după icoanele pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.Stareţul acestei sihastrii, pe nume Anufie monahul, ducându-se la Ierusalim, a luat în dar o icoană a Maicii Domnului, spre a o aduce în ţară. Apropiindu-se cu icoana de Constantinopol, a fost prins de un grup de turci, care i-a furat tot. Mai mult, au batjocorit icoana cum nu se poate descrie şi apoi au aşezat-o într-un grajd de cai. Noaptea însă grajdul a început a vui, caii din el s-au omorât între ei, muşcându-se şi lovindu-se cu picioarele. Grăjdarii care intrau la cai erau omorâţi. În acest timp, Anufie se odihnea afară pe nişte paie şi, văzând minunile, a spus turcilor de icoană, dar aceştia au vrut să-l omoare. Condamnat la moarte, a fost dat unui ienicer să-l execute, dar ienicerul era un român robit. Acesta i-a dat drumul să plece în ţară, cu condiţia să nu mai vină la Constantinopol. Anufie s-a întors acasă trist pentru că pierduse sfînta icoană. Aici a găsit un frate de mânăstire, ce scăpase cu viaţă dintr-un atac al turcilor. După puţin timp a plecat pe malul Mării Negre să-şi aline durerea, unde a întârziat până seara. Dintr-o dată a zărit o lumină mare pe apă, care se apropia de el. A doua zi a venit iar la locul cu pricina şi nu mică i-a fost bucuria când, în locul luminii, a văzut sfînta icoană a Maicii Domnului, plutind în picioare pe mare. Recunoscând-o, Anufie a sărit într-o barcă, a vâslit până la icoană şi a adus-o la mal. Aici a observat ca feţele din icoană a Maicii Domnului şi a Pruncului Iisus fuseseră zgâriate de turci cu iataganele în vreo trei locuri. Marginile zgârieturilor se astupaseră ca o rană în carne, cum se văd şi astăzi. Astfel, Anufie a adus icoana la mânăstirea Dălhăuţi unde a şi pus temelia bisericii Izvorul Tămăduirii între 1464-1469.
Icoana este de o rară frumuseţe. Maica Domnului ţine Pruncul în partea dreaptă, spre deosebire de cele mai multe icoane care au Pruncul în partea stângă. Capul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este lăsat foarte mult asupra Fiului, cu duioşie, iar faţa ei revarsă o lumină profund divină. Puţine icoane ale Maicii Domnului din ţara noastră inspiră atâta evlavie şi înălţare sufletească. Ca toate celelalte icoane făcătoare de minuni, icoana este aşezată în partea stângă a naosului, într-o strană specială din lemn sculptat. Mărimea icoanei este de circa 0,90 x 1,25 m. Ea a fost ferecată în argint aurit în anul 1843.
De-a lungul secolelor, minunile făcute la icoana Maicii Domnului de la mânăstirea Dălhăuţi au fost numeroase. Cele mai obişnuite minuni săvârşite de această icoană sunt vindecările de tot felul de boli. Există mărturii ale credincioşilor şi părinţilor bătrâni care atestă faptul că veneau, până nu demult, bolnavi din toate părţile pentru a primi sănătate şi izbăvire la această sfântă icoană. Bolnavilor li se facea Sfântul Maslu, după ce îşi mărturiseau fiecare păcătele. Apoi li se mai citeau rugăciuni şi molifte speciale, şi unii din cei mai credincioşi se vindecau. Alţii căpătau mângâiere sufletească, întărire în credinţă, răbdare în suferinţă, linişte în familie, împlinirea dorinţelor de folos etc. Toate acestea au întreţinut o deosebită evlavie a credincioşilor pentru icoana Maicii Domnului de la mânăstirea Dălhăuţi. Această sfîntă icoană a fost renumită dintodeauna şi pentru ajutor în caz de secetă. În verile secetoase, alergau sătenii de prin împrejurimi, în frunte cu preoţii, cereau icoana de la stareţul mânăstirii şi o purtau în procesiune, prin sate, pe ogoare, peste tot, cu post şi rugăciune de ploaie. Şi întodeauna Maica Domnului mângâia poporul cu ploi mănoase şi binecuvântate. Din nefericire, multe din aceste minuni nu au fost scrise sau transmise mai departe, astfel încât această icoană a rămas cunoscută mai mult în zona Vrancei. De aceea, demersul nostru jurnalistic se doreşte un ghid al pelerinului ortodox şi o invitaţie la a descoperi comori ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni.
MARIUS I. BUZĂŢELU
Mânăstirea Poiana Mărului “Un Athos românesc”
martie 6, 2008MÂNĂSTIREA POIANA MĂRULUI
„UN ATHOS ROMÂNESC”
- cuviosul Vasile, profund înrădăcinat în tradiţia monahală românească, a ştiut să atingă noi culmi spirituale, bazîndu-se în principal pe două elemente: scrierile sfinţilor Părinţi şi rugăciunea lui Iisus.
- faptul că un singur stareţ a avut sub supravegherea sa spirituală un număr atît de mare de comunităţi reprezintă o adevărată raritate în tradiţia isihastă româneasc
- stilul de viaţă şi învăţătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogăţire şi de înnoire duhovnicească.
Întemeierea schitului coboară în timp trei secole, iar inceputul său reprezintă acum vorbe de legendă. O veche însemnare de pe un manuscris al schitului ne descoperă anul 1702, însă prima atestare documentară este din 1730. Temelia acestui schit a fost pusă de călugări sihaştri, avândul în frunte pe ieroschimonahul Vasile.
Locuitorii din împrejurimi păstrează din tată în fiu o istorioară ce se referă la ridicarea primei aşezări monahale la Poiana Mărului, a cărei fapte par astăzi vorbe de legendă. Se spune că înainte de a fi schit, în acest loc era o pădure întinsă, departe de orice aşezare omenească, după cuvintele bătrânilor cale de 2-3 poşte. Acolo îşi aveau stâna nişte ciobani, singurii vieţuitori şi cunoscători ai locurilor. Ei îşi ridicaseră o colibă şi un staul pentru oi pe locul unde se va ridica mai târziu mânăstirea, lângă un măr mare, de unde se trage probabil şi denumirea aşezării Poiana Mărului. Cei ce istorisesc vorbesc despre faptul că în toate serile ciobanii vedeau o lumină, ca un felinar, în scorbura mărului, dar nici unul din ei nu avea curajul să vadă ce este, mai ales ca ziua nu se mai vedea nimic.
Într-una din serile de vară, pe când ciobanii priveau lumina ce le apărea din măr, au primit nişte oaspeţi neobişnuiţi. Trei călugări pelerini, doritori de linişte şi sihăstrie, căutau un loc prielnic zidirii unei mânăstiri. Aflând şi văzând şi ei acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei, s-a urcat în măr şi de acolo a coborat cu o iconiţă, ce o înfăţişa pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe.
Faptul că Vasile este ctitorul ştim chiar de la el însuşi, după cum mărturiseşte în Testamentul său, din anul 1764: “…Făcând eu acest schit, anume Poiana Mărului şi trăind eu câtăva vreme cu fraţii mei, cu ruşii…vieţuind în ţară streină…”.
Astfel cel care a pus bazele mânăstirii de la Poiana Mărului a fost ieroschimonahul Vasile, trăitor între anii 1692-1767. Acesta este numit de unii cercetători Vasile Sloveanul, alţii spun că se născuse în Rusia, fiind chiar văr cu Paisie Velicicovski şi se numea Vasilie Bezrucovâi, adică “cel fără mâneci”. Împrejurarile care l-au determinat să intre în monahism nu se cunosc. Cei care s-au ocupat de biografia cuviosului Vasile vorbesc despre firea înclinată spre cele duhovniceşti şi râvna pentru viaţa desăvârşită.
Existenţa neîntreruptă a miilor de sihaştri şi a sutelor de schituri cu viaţă sihăstrească din codrii Ţărilor Române, deci şi din munţii Buzăului şi ai Vrancei, explică de ce cuviosul Vasile a venit pe la începutul sec. al XVIII-lea în acest ţinut, unde a şi întemeiat un schit. El a găsit aici o viaţă monahală mult mai intensă decît în ţara sa, care, după ce trecuse teologic printr-o accentuată influenţă catolică, se afla acum sub influenţa protestantă, fapt ce adusese şi o răcire a vieţii monahale. Figura stareţului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanţă şi pentru dezvoltarea spirituală a multor comunităţi isihaste din munţii Vrancei şi ai Buzăului. Înaltul mod de viaţă interioară trăit la Poiana Mărului nu putea să nu atragă atenţia celor care sprijiniseră întemeierea noului schit, încrederea pe care aceştia o nutreau fată de comunitatea monahală de la Poiana Mărului. Acest lucru e uşor de dedus din faptul că unele schituri au fost “închinate” noului aşezământ şi deci subordonate şi din punct de vedere juridic Poienii Mărului. Personalitatea cuviosului Vasile nu s-a impus doar acestor schituri, acţiunea de “stareţ” s-a exercitat asupra multor altor comunităţi, care au cerut în mod spontan îndrumarea sa duhovnicească pentru respectul pe care i-l purtau. În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc şi un exemplu îl constituie cel al schitului de la Trăisteni. Aici se afla sub ascultare fratele Platon, viitorul monah, Paisie de la Neamţ, care a refuzat să îl urmeze pe cuviosul Vasile la Poiana Mărului pentru a nu fi hirotonit preot. Acesta va deveni totuşi ucenicul său şi continuatorul activităţii cărturăreşti şi a spiritualităţii isihaste. Acest fapt ne poate da o idee despre cât de strânse şi profunde erau legăturile pe care stareţul ştia să le instaureze în comunităţi libere de orice legătură juridică faţă de el. În acest tip de relaţii intrau şi cele pe care acesta le avea cu schiturile întemeiate sau reîntemeiate direct de călugării proveniţi din comunitatea de la Poiana Mărului sau de ucenicii duhovniceşti ai cuviosului Vasile. Se ştie că acesta a avut sub directa sa îndrumare spirituală cel puţin unsprezece comunităţi isihaste din zona Focşani-Râmnicu Sărat. Raporturile cu toate aceste comunităţi, pe cât de variate şi diverse, au fost menţinute prin vizitele personale ale stareţului Vasile sau prin trimiterea scrierilor sale.
Poiana Mărului se află într-o zonă de munte, situată azi la hotarul dintre două judeţe Buzău şi Vrancea. Cei care se încumetă până aici au parte, pe lângă priveliştea încântătoare oferită de natură, de o linişte interioară, de o pace ce îţi picură în suflet numai bucurie. Pelerinul se opreşte şi se întreabă dacă nu cumva a ajuns în grădina Raiului. Totul este parcă desprins din basmele româneşti, căci aşezarea schitului este înconjurată de o livadă de meri, lucru mai rar întâlnit pe culmi de munte.
Mânăstirea Poiana Mărului se află într-o poziţie pitorească, înconjurată de păduri de fag şi de stejar. Drumul prin această pădure este presărat de numeroase troiţe, aşezate acolo de monahi ori de binecredincioşii creştini, pelerini în acele locuri. Intrarea în mânăstire se face prin partea de răsărit, printr-o poartă sculptată în lemn. De-a stânga şi de-a dreaptă intrării se află două troiţe închinate Mântuitorului Hristos şi profetului Ilie. Pentru a ajunge în vatra schitului pelerinul urcă o alee lină, străjuită de brazi şi mărginită de o parte şi alta de garduri, care se termină sub noua clopotniţă, ce se înalţă zveltă şi robustă. Incinta mânăstirii este destul de largă, dezvăluind în centru biserica mare, din lemn, ctitorită în anul 1812. În partea de răsărit se află o biserică nouă, ridicată în 1994 prin strădania actualului stareţ, ieromonahul Macarie Beşliu. Puţin mai jos întâlnim vechea clopotniţă, biserica de la 1774 şi cimitirul. Pe celelalte laturi, de miazănoapte, miazăzi şi apus se află căsuţe pentru monahi, chilii, arhondaric, trapeză şi casă de oaspeţi. Toate acestea alcătuiesc sfânta Mânăstirea Poiana Mărului, cu hramul Naşterea Maicii Domnului.
Marius I. BUZĂŢELU
Mânăstirea Mera, testament spiritual al familiei domnitoare Cantemir
martie 6, 2008MÂNĂSTIREA MERA, TESTAMENT SPIRITUAL
AL FAMILIEI DOMNITOARE CANTEMIR
- Singura ctitorie a Cantemireştilor se ridică pe vatra ţăranilor liberi din Ţara Vrancei
- Datorită situării sale la hotarele dintre două ţări surori, biserica mănăstirii Mera descoperă o arhitectură tradiţională moldo¬venească ce se interferează cu elemente de construcţie munteneşti
- Edificiul monastic se dorea şi o necropolă domnească pentru familia Cantemir, după modelul voievozilor moldoveni
Nicicând în istoria unui popor nu i-a fost dat ca un râu atât de mic să despartă fraţii aceluiaşi părinte, poporul român. În ciuda acestei separări au existat semne şi dovezi ale apartenenţei la aceiaşi credinţă, limbă şi istorie. Unul dintre simbolurile românismului este şi mânăstirea Mera, singura ctitorie a familiei Cantemir. Zidirea se înalţă semeaţă în comuna Mera, aflată la 12 km de oraşul Odobeşti şi aproape 25 de km de municipiul Focşani.
Miera sau Mera aşa cum apare într-un document din 26 august 1688, sau Mira cum mai este cunoscută în mai multe hrisoave domeşti, îşi trage numele fie de la cuvântul de origine slavă ce se tâlcuieşte păşune, fie dintr-o derivare toponimică cu numele unor stăpâni de ocini de prin partea locului.
Istoria mânăstirii străbate veacurile iar începuturile ei sunt acum vorbe de legendă. Se spune că un oarecare boier Moţoc, din Odobeşti, ajutat de episcopul Ioan al Romanului ar fi încercat să ridice pe acest platou din stânga Milcovului un schit cu biserică din lemn şi câteva chilii pentru călugări. După moartea boierului şi a ierarhului, jupâneasa Ursa Moţoc a cedat lui Constantin Vodă Cantemir dreptul de ctitorie “să o istovească, să o facă măria sa monastire mare ce se zice monastire domnească”.
Astfel, pe la 1688 Vodă Cantemir a ridicat o biserică din lemn, deşi dorinţa ctitorului ar fi fost să o facă din zid, probabil conjunctura vitregă nu i-a înlesnit realizarea gândului său. Motivele pentru care familia Cantemir a hotărât să închine Domnului o mânăstire într-un loc îndepărtat de capitala ţării şi aflat la hotare sunt simple. Marea Moldovă fusese binecuvântată cu numeroase biserici şi mânăstiri ridicate prin grija şi milostivirea domnitorilor dar şi a unor boieri cu frica de Dumnezeu. Ţara Vrancei era o vatră a ţăranilor liberi, cu obşti răzăşeşti, neocupată am putea spune de marile familii boiereşti. În această zonă, după cum spune marele istoric Nicolae Iorga, domnii Cantemireşti şi-au aşezat fundaţia mânăstirii iar acest aşezământ voievodal şi-a înfipt trupul ca o pană în moşiile răzeşilor vrânceni. Era totodată şi o mare cinste pentru locuitorii de pe apa Milcovului, căci domnul îi blagoslovea cu zidirea unei sfinte mânăstiri.
Spre sfârşitul vieţii sale Constantin Cantemir a închinat ctitoria sa mânăstirii Vatoped pentru a se putea întreţine cuvenita rânduială bisericească şi mânăstirească. Acest aşezământ monastic, la început poate schit, a rămas în aceiaşi stare de la primul ctitor până la a doua domnie a fiului său, Antioh Cantemir. Numit de cronicarul Ion Neculce “om mare, cinsteş, chipeş, la minte aşezat, judecător drept”, Antioh, urmând poate exemplul altor domnitori moldoveni, se gândea la refacerea şi dezvoltarea acestei modeste aşezări monahale. De aceea în cinstea tatălui său, energicul domnitor a purces la ridicarea mânăstirii pe care “au vrut să o tocmească, să o înzestreze cu moşii şi cu bucate, să o facă monastire şi să o închine la Sfântagora, ce se zice sfântului munte Athos”, după cum grăiesc cronicile vremii. Şi tot ele ne dezvălui şi gândul tainic al domnitorului, care “se hotărâ să clădească o biserică după chipul de la Cetăţuia a lui Duca Vodă”.
Gândurile au devenit faptă, căci în primul an al domniei, pe al 1705, s-a început zidirea mânăstirii, ispravnic fiind Cârstea Vornic. La Mera s-au ridicat biserică nouă din zid, chilii pentru călugări, casă mare cu cerdac şi pvniţe, clopotniţă, toate acestea fiind fortificate cu un zid de incintă şi turnuri de apărare, făcând din acest aşezământ monahal una dintre cele mai puternice cetăţi mânăstireşti din ţară. Acest fapt era urmarea situarii ei la hotarele ţării, în calea tuturor răutăţilor. Antioh Cantemir a adus apoi de la Iaşi la Mera, prin 1707, osemintele părintelui său spre veşnică odihnă.
Ca şi în alte locuri sfânta mânăstire a avut de suferit în urma unor evenimente neprielnice neamului nostru. În tumultosul veac 18, când trei mari împerii: habsburgic, ţarist şi otoman îşi disputau supremaţia încrucişându-şi săbiile pe teritoriul Ţărilor Române, cei care aveau de suferit erau locuitorii de aici.
O astfel de întâmplare a avut loc în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când un grup de cătane austriece s-a pus pe jaf şi pustiire. Ajunşi la Mera au prădat mânăstirea de odoarele şi podoabele sfinte ce le-a avut, au pângărit altarul şi au ucis mai mulţi părinţi. Fiind încercuiţi de oştire otomană, austriecii s-au baricadat în încinta mânăstirii. După un sângeros asediu, turcii, ajutaţi şi de armata moldoveană, au pătruns în mânăstire. Se spune că în furia lor au trecut prin iatagan pe toţi cei care i-au întâlnit, între aceştia fiind şi numeroşi monahi. Mai mult, au dat foc bisericii, chiliilor, distrugând şi o parte a zidului fortificat. Urgie şi pustiire se abătuse peste mândra zidire a familiei Cantemir. Într-o scrisoare de prin 1718 domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se plângea ţarului Rusiei că “mânăstirea noastră a fost stricată şi oasele părintelui nostru scoase şi pângărite”.
Nenorociri au mai fost la Mera prin 1739 când a fost iarăşi prădată de austrieci, apoi în vremea domniei lui Theodor Callimachi, când Moldova neputând plăti peşcheşul cerut, Crâm Ghirai, hanul tătărăsc, “a intrat în ţară şi au prădat şi mânăstirea Mirăi, cât n-au rămas în mânăstire şi în sfânta biserică nimic”. Şi după aceste pagube provocate de răufăcători, mânăstirea a fost refăcută în aşa fel încât pe la 1800 se afla într-o stare prosperă. După domnia lui Al. I. Cuza mânăstirea a fost părăsită de călugării ce i-a avut iar locaşul cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena a devenit biserică parohială.
Astăzi se mai păstrează sfântul locaş căruia i s-a adăugat un pridvor şi impresionează prin arhitectură şi volum. Pe peretele vestic se află o frescă originală care îi înfăţişează pe ctitorii mânăstirii. S-au mai păstrat catapeteasmă şi câteva din icoanele împărăteşti. Biserica este înconjurată de un zid de cărămidă şi bolovani de râu, înalt de 3-4 metri. Se întră în mânăstire pe sub turnul clopotniţei pe o poartă de lemn cu ferecătură. Incinta mânăstirii este tipică pentru un ansamblu feudal fortificat, având o formă regulată, rectangulară, cu turnuri de colţ pe două niveluri. În ziduri şi turnuri se observă gurile de tragere pentru tunuri şi flinte. Un drum de straje din lemn înconjura prin interior întreaga incintă, asigurând şi accesul la nivelul superior al turnurilor.
De curând restaurat, acest admirabil edi¬ficiu a renăscut, recăpătându-şi întreaga frumuseţe originală, multă vreme ascunsă de dărâmături şi de cârpelile greoaie ale încercărilor de consolidare. Din¬colo de măreţia suverană şi de armonia proporţiilor ceea ce uimeşte la biserica mânăstirii Mera, este savan¬ta împletire de elemente tradiţionale ale arhitecturii din Moldova, pe al cărui pământ se află, cu cele din apropiata Muntenie, rezultatul obţinut fiind o sinteză pe cât de originală, pe atât de semnificativă pentru o epocă în care cronicarii şi cărturarii celor două ţări româneşti exaltau cu mândrie ideile de latinitate, unitate şi continuitate naţională. Prin tot ceea ce reprezintă mânăstirea Mera este testamentul spiritual al familiei domnitoare Cantemir, care ridica prinos de mulţumire Domnului şi îşi aşeza ctitoria sa în hotarul vremelnic dintre cele două ţări surori, nădăjduind că cei care se numeau moldoveni ori munteni se vor numi doar români.
Marius I. BUZĂŢELU
Monahismul românesc şi curentul isihast
martie 6, 2008MONAHISMUL ROMÂNESC ŞI CURENTUL ISIHAST
- Mânăstirile româneşti au fost adevărate centre de spiritualitate pentru întreg Răsăritul ortodox
- Isihasmul este o orientare contemplativă, ce pune desăvârşirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate
- Isihasmul a avut un rol important prin curentul de reînnoire spirituală a tuturor Bisericilor Ortodoxe dând naştere unei “tradiţii isihaste româneşti”
Între scrierile duhovniceşti ce au apărut în Biserica Ortodoxă Română lucrarea “Vetre de sihăstrie românească” a protosinghelului Ioanichie Bălan, vieţuitorul mânăstirii Sihăstria, adună şi sintetizează pentru prima dată numeroase date privitoare la tradiţia isihastă de pe teritoriul locuit de români. Însuşi cuvântul “sihăstrie” derivă din termenul grecesc isihie şi indică locul unde trăiesc isihaştii. Aceste sihăstrii au cunoscut o mare răspândire şi au fost atât de numeroase încât autorul le-a grupat pe centre sau arii geografice, numite “vetre”. Sunt prezentate 24 de astfel de “centre”, din cele cinci regiuni ale României, adică Dobrogea, Moldova, Ţara Românească (Ungrovalahia), Banat şi Transilvania. Apariţia şi dezvoltarea unui număr atât de important de sihăstrii, fenomen aproape unic în lumea creştină, îşi poate găsi explicaţia mai întâi în dorinţa românului de a căuta idealul de isihie, de linişte interioară, în mijlocul naturii. Chiar dacă manifestări ale acestei trăsături specifice a sufletului românesc sunt cunoscute încă înainte de creştinism, vestea Evangheliei va determina o aprofundare şi o interiorizare remarcabilă. “Creştinismul a favorizat dezvoltarea unor caracteristici specifice: mila, iertarea, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântecul, bucuria inimii, viaţa în sânul naturii, ceea ce a îngăduit poporului
român să trăiască în Carpaţi ca într-o mare catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală.”
Isihasmul a avut un rol important şi în Bisericii Ortodoxe Române căci a constituit un curent de reînnoire spirituală care nu are egal în lumea occidentală. Se constată însă un fapt important şi anume existenţa dintru începuturi a aşa-numitelor sihăstrii săteşti, chiar din primele secole ale creştinării poporului român. Aici erau mici frăţii întemeiate pe tradiţia apostolică a primilor creştini şi care îşi duceau activitatea duhovnicească pe lîngă bisericile satelor respective. Bătrânii şi văduvele mai evlavioase renunţau de bunăvoie la cele pământeşti punându-se sub povăţuirea unui preot, obicei practicat de la început în toate ţările din bazinul mediteranean. Ei nu depuneau jurământul călugăresc după cum nici monahii nu făceau aceasta în primele veacuri. Aceste mici “frăţii” îl ajutau pe preot în apărarea ortodoxiei şi în acţiunea sa misionară. Alţi creştini nu se mulţumeau cu atât şi singuri construiau mici locuinţe din lemn, se separau de lume, retrăgându-se în mijlocul naturii, astfel luând naştere sihastriile săteşti. Lângă chiliile lor se ridicau altele noi şi astfel lua fiinţă un nou sat iar adevăraţii sihaştri trebuiau să plece. Se poate afirma că aceştia nu au avut niciodată linişte şi nici un loc stabil sau o aşezare statornică. Aceşti sihaştri sunt consideraţi deschizători de drumuri pentru viaţa duhovnicească, fiind adevăraţi părinţi ai viitoarelor noastre mînăstiri, duhovnici pentru marii dregători şi domni.
Odată cu apariţia în jurul secolelor IV şi V a monahismului organizat, aceste comunităţii au dispărut din întreaga lume creştină. La noi ele vor continua să existe cel puţin încă un mileniu. În unele cazuri, comunităţile se vor stabili în curtea bisericilor unde îşi vor construi mici locuinţe. Şi astăzi urmele acestora mai pot fi găsite în perimetrului multor biserici. O caracteristică a sihăstriilor româneşti a fost vieţuirea în comunităţi mici, practicând asceza şi nevoinţa individuală după râvna şi puterea fiecăruia. Călugării români s-au împotrivit obştii chiar şi la Muntele Athos. Ei au cerut chiar sa trăiască în locuri retrase doar pentru sine(idioritmie), alături de cea de obşte. În Moldova procesul de trecere de la idioritmie la viaţa de obşte a fost mult mai lent, iar în Ţara Românească au pătruns şi elemente de influenţă slavă şi greacă. În Transilvania, datorită condiţiilor istorice potrivnice, trecerea de la sihăstrie la mânăstire cu viaţă de obşte organizată a fost mai lentă.
În sec. al XV-lea în Moldova trebuie menţionate două puternice centre idioritmice: vatra sihăstrească de la Putna, Voroneţ, Rarău unde vieţuiau isihaşti ca Sf. Lavrentie de la Rădăuţi, Sf. Daniil Sihastrul cu ucenicii lor, şi vatra sihăstrească din ţinutul Neamţului, cea mai mare de la noi din ţară. Acum a luat fiinţă sihăstria monahului Agapie, sihăstria lui Iosif de la Bisericani, sihăstria Ceahlăului, sihăstria lui Silvestru şi multe altele. În Ţara Românească codrii Vlăsiei reprezintă terenul prielnic al apariţiei sutelor de sihaştrii. În Transilvania cel mai important centru isihast a fost la mânăstirea Râmeţ din munţii Apuseni. Spiritualitatea isihastă a pătruns şi prin legăturile strânse ce le avea Ţara Românească cu mânăstirea Cutlumuş, al cărei stareţ Hariton a primit ajutoare pentru reparaţii de la domnul Vladislav I. Desigur odată cu aceste ajutoare au sosit şi mulţi călugări. Un alt fapt ce trebuie amintit aici este intervenţia domnitorului Nicolae Basarab al Ţării Româneşti pe lângă patriarhii Calist şi Filotei, vestiţi isihaşti, care vor trimite, la 1359, ierarh al Mitropoliei Ungrovlahiei pe Iachint de Vicina. De asemenea în anul 1372 domnitorul Vladislav I l-a adus pe însuşi stareţul Hariton pe care l-a aşezat mitropolit la Curtea de Argeş.
Un rol însemnat în reorganizarea vieţii călugăreşti de la noi, a revenit Sf. Nicodim de la Tismana. El a ridicat mânăstirile Vodiţa, lângă cetatea Severin (1372) pe locul unei aşezări mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I, apoi Tismana, cu ajutorul voievodului Radu I ( 1377-1383), conducându-le pâna la moarte ( 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie şi întemeierea mânăstirii Prislop din ţinutul Haţegului, iar ucenicilor săi, mânăstirea Neamţ din Moldova. În aceeaşi perioadă s-au ridicat mânăstirile Cozia, pe valea Oltului, şi Cotmeana, jud. Argeş, ctitoriile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), iar in Moldova, mânăstriea Neamţ, în vremea domnitorului Petru Muşat (1375-1391), pe locul uneia mai vechi.
Impulsul dat vieţii monahale de sosirea călugărului Nicodim de la Muntele Athos, considerat întemeietorul vieţii de obşte la noi, a făcut posibilă pătrunderea totodată şi a învăţăturilor călugărilor isihaşti. Deşi multe centre isihaste devin acum mânăstiri numărul lor nu a scăzut ci dimpotrivă s-a mărit. Aceşti iubitori de linişte, membri ai comunităţii monahale, se puteau retrage în timpul anului, mai ales în posturi, în chilii special amenajate din jurul mânăstirilor, ducând o viaţă ascetică desăvârşită. Aceste chilii, adevărate locuri de retragere erau închinate mânăstirilor de care aparţineau vieţuitorii lor. De asemenea mulţi dintre călugării ce practicau rugăciunea inimii au înfiinţat noi centre de sihastrie prin cele mai pustii locuri. De exemplu ucenicii Sf. Daniil Sihastrul au întemeiat noi sihăstrii în nordul Moldovei, acestea ajungând apoi mari centre isihaste. Menţionăm pe cuviosul Sisoe, întemeietorul sihăstriei Rădăuţi, cuviosul Onufrie, cuvioşii Nil şi Pahomie care au pus bazele schitului Sihla, sihăstria lui Zosima, sihăstria lui Ioan şi multe altele.
Secolul al XVI-lea constituie de asemenea un moment de avânt în viaţa monahală din Ţara Românească şi Transilvania. Viaţa sihăstrească din Munţii Apuseni ajunge acum la o mare inflorire prin cuviosul egumen Ghelasie de la Râmeţ şi cuviosul Ioan Sihastrul din mânăstirea Prislop. Peste ani îi întâlnim în sihăstria Putna pe Spiridon, pe monahii Paladie şi Eustatie, iar în ţinutul Neamţului pe Chiriac Sihastrul. Tot în Moldova pentru ideile lor înnoitoare în ale isihiei amintim pe mitropoliţii Gheorghe I şi Teoctist II, apoi pe Serghei Sihastrul, Pahomie, Zosima, Moise, Pahos Spiridon, Iov Pustnicul, Isaia, Rafael de la Agapia, Partenie, Chiriac, Ioan de la Bisericani şi nu în ultimul rând pe mitropolitul Dosoftei (1624-1693) “blând şi smerit, mult doritor de Dumnezeu şi cu multă înţelepciune şi râvnă dumnezeiască. A adunat învăţătură duhovnicească de la mulţi sporiţi în viaţa duhovnicească, sporind apoi în dragoste încat s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota”. Alături de marele mitropolit trebuie amintiţi mitropolitul Atanasie Crimca, Ioanichie Schimonahul, Meletie, Epifanie, mitropolitul Varlaam, mitropolitul Antim Ivireanul şi mulţi alţi trăitori şi nevoitori ştiuţi doar de Dumnezeu.
Cu toate acestea în sec. al XVIII-lea monahismul românesc a cunoscut un declin duhovnicesc, cauzat de numărului mare al mânăstirilor închinate Locurilor Sfinte şi Athosului. Slăbirea generală a mânăstirilor s-a făcut şi prin retragerea multor călugări spre sihastrii. O grea lovitără a fost dată vieţii mânăstireşti prin decretul de secularizare promulgat în anul 1864 de domnitorul Al. I. Cuza, prin care multe aşezăminte au fost desfiinţate, lăsate în părăsire sau transformate în biserici parohiale. Spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi-au reluat activitatea câteva mânăstiri. Cea mai mare vatră sihastrească de la noi se afla în zona Neamţului cu mânăstirile Agapia, Secu, Sihăstria, Sihla. În prima jumătate a sec. al XX-lea viaţa de sihăstrie propriu-zisă se menţinea doar în câteva aşezări mai importante ca: Neamţ, Agapia Veche, Sihastru, Poiana Mărului, Frăsinei, Peştera. Pe lângă aceste sihăstrii organizate mai existau peste 200 de sihăstrii solitare. În 1950 multe dintre acestea au fost desfiiţate de regimul comunist.
În contextul spiritualităţii creştine prin cuvântul “isihasm” se face astăzi referire la cel puţin două fenomene distincte. Primul priveşte acea spiritualitate originală a monahismului răsăritean şi care poate fi definită ca o orientare contemplativă, ce pune desăvârşirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate. Ceea ce o caracterizează este tocmai afirmarea excelenţei şi chiar a necesităţii isihiei pentru a ajunge la o asemenea unire. Însuşi termenul grecesc, de la care este derivat cuvântul isihasm, desemnează o stare de calm, de pace, de liniştire, care exclude orice formă de agitaţie. În această perspectivă isihia poate fi distinsă în două forme: una exterioar, care constă în îndepărtarea de lume, de oameni şi de preocupările lor. Alta interioară care priveşte mintea şi latura spirituală a omului. Al doilea fenomen se prezintă însă ca o mişcare organizată. Este vorba de metoda de rugăciune, bazată pe invocarea neîncetata a numelui lui Iisus, a cărei formă practică apare în mânăstirile de la Athos în secolele XII şi XIV. Într-un atare context, termenul “isihasm” se extinde până la a cuprinde atât mişcarea de înnoire spirituală datorată Sf. Grigorie Sinaitul, cât şi sintezei filosofico-teologică elaborată de Sf. Grigore Palama pentru a-i apăra şi a-i susţine pe cei care foloseau această metodă. Peste ani se adaugă mişcării isihaste un apelativ nou acela “neoisihasm”, pentru a desemna repetarea celui de-al doilea fenomen de această dată în sec. al XVIII-lea prin lucrarea duhovnicească a lui Vasile de la Poiana Mărului, a Sf. Paisie Velicikovski, a Sf. Macarie al Corintului şi a Sf. Nicodim Aghioritul. Este vorba de fapt de un nou moment al istoriei spiritualităţii răsăritene, având strânse legături cu isihasmul secolelor XIII şi XIV şi care a avut ca o expresie tipică a sa valorizarea elementelor spirituale legate de lumea Filocaliei. Toate aceste fenomene legate de termenul “isihasm” au avut o mare influenţă asupra spiritualităţii Bisericii Ortodoxe Române, fuzionînd şi dând naştere unei “tradiţii isihaste româneşti”.
Marius I. BUZĂŢELU
Sfinţii români in calendarul ortodoxiei
martie 6, 2008Sfinţii români in calendarul ortodoxiei
- Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească .
- Au existat până acum două evenimente de canonizare ale unor sfinţi români, în 1955 şi în 1992.
- În aceste zile Biserica Ortodoxă Română a cinstit o parte din aceşti noi sfinţi canonizaţi.
- Sfinţii români sunt sărbătoriţi şi în întreaga lume ortodoxă, iar în calendarul nostru sunt trecuţi in mod special cu cruce neagră.
Credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos şi botezul creştin unesc într-o mare familie, a Bisericii, toate neamurile, stările sociale şi toate vârstele: “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nici parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” spunea Sf. Apostol Pavel (Galateni III, 28), iar Sf. Apostol Petru adăuga: “în fiecare neam, cel ce se teme de Dumneze şi face dreptate este plăcut Lui” (Fapte X,35). Şi, într-adevăr, mai toate popoarele creştine din antichitate au avut şi au sfinţii lor, începând cu grecii şi romanii, care au dat cel mai mare număr de sfinţi din calendarul ortodox, continuând cu sirienii, daco-geţii, egiptenii, perşii, armenii, gruzinii (ivirii), celto-gallii şi alte neamuri, care formau imensul conglomerat etnic al Imperiului Roman din secolele I-IV ale erei creştin pe teritoriul căruia a apărut şi s-a răspândit creştinismul.
În epoca persecuţiilor religioase din primele patru secole ale erei noastre, creştinismul dunărean a dat o serie de martiri şi sfinţi dintre strămoşii noştri daco-romani din Tracia, Moesia şi Dacia Traiană. Exemple sunt mucenicii Dasius (Tasios) şi Emilian Mărturisitorul de la Durostorum (Silistra), Chiril din Axiopolis (Cernavodă), preotul Montanus cu soţia sa, Maxima, din Singidunum (Belgrad), episcopul misionar Niceta de Remesiana, mucenicii Nichita Romanul, Sava Gotul, episcopii Bretanion (Vetranion) din sec. IV şi Teotim ai Tomisului, cei patru sfinţi mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, ale căror sfinte moaşte, descoperite la Niculiţel, Dobrogea, sunt depuse acum la mănăstirea Cocoş, din jud. Tulcea dar si Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion.
Cei doi sfinţi daco-romani au trăit în cetatea Halmyris, situată în apropiere de braţul Sf. Gheorghe al Dunarii şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea). Ei au patimit, între anii 298-303, sau poate şi mai devreme, în timpul domniei împăratului persecutor Diocleţian. Viaţa, minunile şi mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg în Actul martiric sau Pătimirea acestor doi mărturisitori ai lui Hristos. Se spune că pe vremea lui Diocleţian trăia, undeva “în părtile Răsăritului”, poate în Asia Mică, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viaţă evlavioasă şi trăia neprihănit”, crescut de mic copil în învăţăturile Domnului. Prin puterea rugăciunii sale, Dumnezeu îl învrednicise de darul facerii de minuni, căci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curăţa pe leproşii care veneau la el, pe slăbănogi îi însănătoşea şi alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Actul martiric istoriseşte apoi întâlnirea dintre Epictet şi tînărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, “de neam vestit şi fiica a senatorului Iulian”. În discuţia pe care au avut-o, blândul părinte Epictet l-a îndemnat cu stăruinţă să vină la Dumnezeu şi la Biserica creştină. A doua zi, tînărul Astion a venit din nou la preotul Epictet şi l-a rugat, ca după primirea botezului, să plece degrabă amîndoi într-un ţinut îndepărtat, unde îi va îndruma Duhul Sfînt, pentru ca tatăl lui să nu determine să se întoarcă. Epictet a îndeplinit dorinţa tînărului său prieten şi astfel, după ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungînd “în ţinuturile sciţilor”, deci în provincia romană Sciţia Mică, în cetatea Halmyris, nădăjduind că acolo nu-i va cunoaşte nimeni. Dupa ce s-au stabilit acolo, “puterea cerească a început să săvîrşească, prin Sfântul Epictet, mai multe semne şi minuni în ţinutul sciţilor”. Actul martiric povesteşte, că după vreo 17 ani, comandantul militar al provinciei, Latronianus, era înştiinţat despre lucrarea sfântă pe care o desfăşurau cei doi ucenici ai lui Hristos, arătându-i că “sunt nişte răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite îndepărtează pe mulţi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor săi ca “să se ducă la locuinţa sfinţilor, să-i lege, să-i puna în fiare şi să-i ducă, sub pază, la închisoare”. Fiind aruncaţi în temniţă, au petrecut toată noaptea cîntînd psalmi şi rostind rugăciuni. După o sumară judecată cei doi sfinţi au fost executaţi, sfinţind cu scump sângele lor pământul Dobrogei.
Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească. Organizându-se sub directa dependenţă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ea a primit în cultul ei Sinaxarul şi Calendarul (lista sfinţilor) din Biserica grecească, în care se află nu numai sfinţii din epoca anterioară despărţirii Bisericilor, care sunt cinstiţi în toată Ortodoxia, ci şi sfinţii naţionali şi neomartirii greci introduşi treptat în sinaxarele greceşti, după Marea Schismă şi chiar o parte din cei bulgari, sârbi şi ruşi.
Atât solemnităţile pentru extinderea cultului local al sfinţilor mai vechi, cât şi cele pentru proclamarea solemnă a canonizării noilor sfinţi români şi pentru inaugurarea oficială a cultului lor, au avut loc în cursul lunii octombrie din anul 1955, după un program dinainte stabilit de Sfântul Sinod, în conformitate cu regulile şi uzanţele tradiţionale respectate în celelalte Biserici autocefale ortodoxe pentru asemenea împrejurări, după ce se întocmiseră şi slujbele sfinţilor respectivi. Biserica a trăit atunci zile înălţătoare şi de neuitat, de faţă fiind şi întâistătători sau delegaţi ai mai tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale surori. Sfântul Sinod a mai hotărât la 20 iunie 1992 ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Romană, sa se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravila cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire s-a instituit DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI. Această zi de pomenire a fost aşezată în calendarul Bisericii noastre în a doua Dumincă după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastra de-a lungul veacurilor.
Generalizarea cultului local al sfinţilor de origine străină, dintre care unii sunt cinstiţi şi în ţările lor de origine, precum şi participarea reprezentanţilor unor Biserici ortodoxe autocefale la solemnităţile pentru proclamarea canonizărilor, au constituit un fericit prilej şi mijloc de reluare a legăturilor interortodoxe şi de întărire a sentimentului de frăţietate, de comuniune spirituală şi de solidaritate, care unesc Biserica noastră cu celelalte Biserici ortodoxe surori.
(Marius I. BUZAŢELU)
