Intre Bine si Rau

Intre Bine si Rau – TVR 1, din 9 ian 2007 - Problema Icoanelor

Moderatorul: Ce părere aveţi domnule Puric?
D.P.: E interesant de văzut următorul lucru: atâta timp cât nu suntem conştienţi sau nu conştientizăm un proces la care, iată suntem martor, nu avem dreptul la civilizaţie. În faţa noastră se desfăşoară un proces. Apropou de ceea ce aţi spus dumneavoastră, domnule Liviu Mihaiu, mi-aduc aminte de gânditorul creştin ortodox francez Marcel Gabriel, care a spus că „Occidentul are probleme, Răsăritul are taine”. Icoana este o Taină, iar dumneavoastră domnule profesor vreţi sa faceţi din Taină o problemă. Niciodată pe teritoriul României. Discuţia, chiar cea de aici, este o discuţie de tip împrumutată. Eu am să vă spun un argument laic şi un argument ortodox în acelaşi timp: Immanuel Kant spunea că libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt
Moderatorul: Haideţi că pierdem publicul!
D.P.: Lăsaţi că avem alt câştig
Profesorul: Acesta este argument laic…
D.P.: Da, Kant era laic. Iată din spaţiul laic vine un argument care ne dă fiecăruia această libertate. Părintele Stăniloaie spunea un lucru la fel de frumos: Libertatea celuilalt îmi întăreşte mie libertatea mea. Suntem într-o ţară în care, cred eu, creştinismul ortodox a devenit un lucru firesc de a fi. Ceea ce faceţi dumneavoastră aici, după părerea mea, nu este o dezbatere în care – îmi cer scuze – creştinismul trebuie pus între paranteze. Este o chestie de antropologie, domnule profesor. În anul 1947 au fost smulse icoanele din şcolile din această ţară cu forţa. Omul de frică l-a pus pe Stalin şi a început să cânte Internaţionala. De data aceasta, dacă observăm liniile de forţă, se încearcă cu o mişcare aproape argumentată sub imperiul raţiunii, deci de tip civilizat şi din punctul de vedere al societăţii civile. Vreau să vă spun, tot I. Kant a zis: „La nivel de opinie putem discuta până mâine dimineaţă.”, însă la nivel de credinţă: NU! Deci lucrul acesta, care iată argumentele eu le folosesc. De ce am spus că este un lucru de antropologie! Pentru că eu mă mir cum după 60 de ani revine , de data aceasta cu chip mascat al societăţii civile, aproape ciclic o idee de a scoate icoanele.
Vreau să vă spun că şi eu am un copil de 15 ani, nu s-a plâns niciodată. Am fost prin toată lumea şi pe mine nu m-a afectat niciodată vreo religie. Intimitatea unei ţări, intimitatea religioasă a unei ţări se respectă. Intimitatea religioasă a unei ţări este un lucru de sfinţenie. În clipa în care noi vorbim, Statul Român, datorită politicii Comunităţii Europene normale, el într-un fel se difuzează şi devine o provincie a Comunităţii Europene. Ce mai rămâne, domnule profesor, este Neamul, iar Neamul românesc a trăit prin Ortodoxie. Evident că nu putem scoate afară catolicismul, romano-catolicismul, greco-catolicismul, dar noi avem şi forme de coexistenţe foarte paşnice. Cazuistica dumneavoastră de tip individual nu se poate contamina la nivel naţional decât dacă ea e de sorginte secularizantă – nu vreau, Doamne-fereşte, să vă acuz pe dumneavoastră de aşa ceva. Mi-e departe gândul. Ne vom întâlni cu atitudine secularizantă şi de descreştinare de tip occidental, cu un post-ateism de tip romanesc, pe bietul popor român care nu mai are unde să se refugieze. Spuneţi-mi şi mie unde vreţi să ne refugiem?!? Ştiţi că Icoana aceasta nu este o reprezentare, pentru poporul român, pentru o babă de la ţară care se-nchină şi o săruta – ea este o realitate fiinţială. Nu se ştie, domnule Liviu Mihaiu, ce este icoana!
Voci: Ba se ştie..
Florin Iaru: Baba merge la şcoală, domnule Puric??? Baba merge la şcoală… Băi, vreau s-o văd şi eu pe baba aia care merge la şcoală! Păi aici nu se discută credinţa sau necredinţa, domnule Puric. A zis cineva că vrea să ia credinţa?!? Ea – credinţa – rămâne acasă şi la biserică.
D.P.: Înţeleg că spaţiul public năvăleşte şi în spaţiul privat. La ceea ce vreţi să mă determinaţi dumneavoastră… văd că aţi făcut şi o categorie…. E poate mai bine în situaţia actuală că baba nu se duce la şcoală că nu ştiu cu ce rezultate s-ar întoarce în societatea civilă. S-ar putea ca baba să ne mântuiască.
Profesorul: Domnule Puric! Domnule Puric!
D.P.: Daaaa… Domnule Iaru, am văzut o poză a unui ţăran român pe cartea dumneavoastră văd că îl ascundeţi de la diplomă scria dedesubt: Dumnezeu nu există! Dar dacă există să te ferească Dumnezeu!!! Luaţi o pauză!
Florin Iaru: Mmm… Ultimul răspuns şi sper să tac din această clipă. Liviu, ai avut un profesor de filozofie, Domnul Bălin. Ai ţinut mult la el?
Moderatorul: Enorm.
Florin Iaru: Despre ce filozof te-a învăţat el prima dată? Care era filozoful de la care au plecat istoriile…
Moderatorul: Despre Socrate m-a învăţat.
Florin Iaru: Poţi să-mi spui de ce a murit Socrate?
D.P.: De democraţie, domnule. Este prima victimă a democraţie. A doua era să fie Arsitotel, şi a fugit. Iar a treia a fost Iisus Hristos. Credinţa nu se supune votului, ci tradiţiei.
Voce: Ia spuneţi de ce a murit Socrate?!?
D.P.: V-am mai spus: de la votul majoritar.
H.R.Patapievici: De la un anumit tip de vot pe care ţin să-l menţionez. Au fost două voturi: primul vot – dacă este vinovat sau nu, şi al doilea – dacă trebuie condamnat la moarte. L-au condamnat la moarte mai mulţi decât cei care l-au considerat vinovat.
D.P.: E bine, e bine…. Suntem pe drumul cel bun.
Florin Iaru: Ştiţi pentru ce?! Pentru că a atacat zeii Greciei antice.
H.R.Patapievici: Acesta a fost pretextul.
Florin Iaru: Ah, mulţumesc. Sunt mulţumit de cuvântul pretext.
D.P.: Se vor găsi de acum înainte pretexte multe. Sub pretextul ideologiei era să fie rasă ţara asta de pe suprafaţa pământului. M-am gândit: şi acesta este un pretext. Ca un copilaş este afectat de această prezenţă violentă a icoanelor. Eu n-am auzit de aşa ceva. Este ceva ce nu aparţine naturii noastre
Moderatorul: Personalitate culturală, universală… Nu cred că poate să hărţuiască pe cineva.
Elevul: Domnul Puric spunea că icoana este pentru baba de la ţară o realitate fiinţială, nu este o reprezentare. Dacă icoana nu este o chestiune de reprezentare pentru baba de la ţară, înseamnă că o foloseşte ca pe un idol.
D.P.: Lasă-mă să-ţi spun. Vedeţi, este cazul tipic: nu numai al lipsei de informare a bietului copilaş care este un om inteligent, ci a unei educaţii precare. Puiule,…
Elevul: Nu…
D.P.: Icoană este aşa: ea este vector de comuniune, este o prelungire a Tainei. Se zice că noi privim Icoana, dar ne priveşte şi ea pe noi. Nu am timp acum să-ţi fac o antropologie a icoanei pentru că nu este cazul. Tu trebuie să înţelegi următorul lucru: reprezentarea este cu totul şi cu totul altceva. Noi trăim într-o epocă a revoluţiei informaţionale şi a lipsei de comuniune. Tu pe internet poţi să ai o comuniune informaţională cu un prieten, băbuţa aia intră în comuniune cu Dumnezeu prin Icoană.
Elevul: Dar…
D.P.: Ascultă puţin că eşti ca paharul acela plin care nu mai primeşte. Eu mă pricep şi la gesturi. Când faci din mânuţe aşa înseamnă că nu ai răbdare. Lasă-mă un pic şi ascultă-mă! Deci, băbuţa când se închină intră în comuniune, pentru că ea nu are altă fereastră către Dumnezeu. Deci, este comuniune. Este un paradox. Domnule profesor, iertaţi-mă, dar vreau să argumentez un lucru al societăţii contemporane în care trăim. Închipuiţi-vă că societatea contemporană, vorba lui Marshall McLuhan, este o societate în care se trece de la lectură la imagine. Păi tocmai în societatea imaginii se rejectează icoana. În primul rând creştinismul funcţionează pe imagine. Dar ea nu este o imagine la nivel informaţional. Daca aţi intra într-o biserică şi aţi vedea pictura bizantină, ochii mari ai sfinţilor şi… tocmai faptul că pictura este bidimensională – deci, aproape că nu mai are materialitate – el presupune prin acest canon că oricând Sfântul se poate întoarce să lucreze. Este această navetă pe care o face. Baba de la ţară nu ştie doxologia care o ştiu eu. Ea simte … O secundă şi termin. Poate am deranjat multă lume, cu chestia asta. Teofil Pârâianu, care este un mare duhovnic al neamului acesta a spus aşa: am înţeles că Cristos a înviat din Evanghelii. Nu prea am crezut. Eram copil. Era o informaţie. Dar când mi-a spus mama: Cristos a-nviat!, am înlemnit. Deci, este o raritate, este ceva care nu se poate măsura. Puiule, când intri într-o biserică spaţiul liturgic nu se mai poate măsura. Nici măcar în termenii teatralităţii. Această taină a neamului românesc, şi o să vezi de acum încolo întâlnirea dintre poporul român şi comunitatea occidentală. Să dea Dumnezeu să nu fie ca aceea pe care mi-a zis-o şoferul meu de la teatru: Domnule Puric, acum se amestecă răurile. Răul nostru şi răul lor. Trebuie să fie binele nostru cu binele lor, căci avem ce învăţa. Dar să ştiţi: ei ne civilizează, noi îi spiritualizăm. Noi datorită acestei icoane am dăinuit în istorie. N-am rezistat politic şi nu este de domeniul societăţii civile să intervină într-o chestiune care o depăşeşte. Vă mulţumesc şi nu mai vorbesc!
Elevul: Domnule Puric, aş vrea şi eu să mă exprim, căci dumneavoastră m-aţi minimalizat pe mine prin felul în care v-aţi adresat. Eu nu v-am minimalizat pe dumneavoastră.
D.P.: Nu te-am minimalizat. Eu m-am adresat ţie ca unui copil, aşa cum eşti, căci eu am un fiu ca tine şi îmi cer scuze dacă tu te-ai simţit aşa. Nici pomeneală, din contră am încercat să-ţi vorbesc, chiar respectându-ţi inteligenţa, dar deschizându-ţi o portiţă către ceva la care tu n-ai avut acces. Nici eu n-am ştiut, puiule, ce s-a întâmplat până în 1989. Am crezut că a existat numai Partidul Comunist. Eu n-am ştiut că a fost rasă toată intelectualitatea şi băgată la canal, eu n-am ştiut ce s-a întâmplat cu ţara asta. A trebuit să citesc cărţi despre partizani, despre ce s-a întâmplat în puşcărie.. Ştii cum s-a rezistat în puşcării?
Elevul: Da, am o cultură….
D.P.: Prin rugăciune.
Elevul: În jurnalul său de idei, jurnalul pe care-l ţinea, Mircea Eliade, dedică – şi o să vă şi arăt după emisiune – icoanei câteva pagini şi spunea că icoana nu este o reprezentare, ea este o reprezentare sensibilă, datorită originii sale supranaturale. La Concilul de la Niceea din 977 s-a spus următoarea chestiune. Acolo oficialităţile, autorităţile ortodoxe au decis următoarea chestiune: Icoana, atunci când ne închinăm icoanei ca obiect, ci persoanelor reprezentate în acea icoană. Fiindcă nu se mai face astfel diferenţă între idol – şi păgânii se închinau la obiect, nu la ceea ce reprezenta acel obiect – şi noi, ca creştini ortodocşi ne închinăm la ceea ce reprezintă icoana respectiva, nu ca obiect.