Interviu cu Dan Puric

« Un mare artist trebuie sa fie si un mare marturisitor »

Daca nu ai chemare sau daca nu traiesti pentru ceea ce faci, lucrul acesta se vede. In acel moment incetezi de a mai fi ceea ce ti-a fost dat : pom roditor de mere sau de pirsici, cioban pe munte ori actor pe scena. Aceasta inseamna in primul rand ca scanteia divina din tine inceteaza de a te mai trai. Putini sunt cei care cunosc acest adevar si-l impartasesc si celorlalti.
Unul dintre ei este binecunoscutul actor de pantomima Dan Puric, cel cand hranitor pentru suflet ca un mar cand ti-e foame, cand dulce si inmiresmat ca o piersica cand ti-e sete, cand aspru si neinduplecat ca un muntean cand te vede ca o cam dai cu bata-n balta si ti-e frica sa-i spui adevarului pe nume.
Dorindu-va nu doar sa-l cititi, ci si sa-l ascultati cu inima pe minunatul om care este Dan Puric, reporterul va invita deopotriva ca in randurile de mai jos sa redescoperiti impreuna cu domnia-sa o parte din dumneavoastra si o parte a lumii in care traim, cu bunele si cu relele sale.
Pentru cei care va cunosc deja, cat si pentru cei care va stiu mai putin, spuneti-mi va rog, cine sunteti dumneavoastra, domnule Dan Puric ?
Personal ma identific ca un om care s-a nascut intr-o tara ce te indreptateste sa-ti zici cam asa : « fa-ma mama cu noroc / si arunca-ma in foc », adica fericit deopotriva ca m-am nascut in acest spatiu si nefericit cand ma uit la atatea cate ni se intampla. Intr-un fel, imi identific existenta ca pe o stare de constiinta in fata lui Dumnezeu. In rest totul este o figuratie mai mult sau mai putin reusita. Atat pentru cei care ma cunosc cat si pentru cei care nu ma cunosc, aceasta este, cred, identitatea mea.
Ca actor intr-o lume care se degradeaza tot mai mult in vorbe, ce semnificatie credeti ca mai are astazi cuvintul ?
El ajunge din nefericire un vehicul alienat si alienant de pervertire a comunicarii. Ca sa-l recastigi este nevoie de o asceza, care se face prin tacere. Nu e vorba de a inlatura cuvantul, ci de a-l folosi in mod autentic.
In arta dumneavoastra, tacerea este o forma a cuvantului ?
Tacerea este o forma a comunicarii, in timp ce cuvantul este un mijloc. Tacerea este un limbaj si nu o infirmitatea, ca mutenia spre exemplu. Tacerea este acel nivel al comunicarii care se circumscrie zonei atitudinale.
Aveti un spectacol care se numeste « Made in Romania ». In opinia dumneavoastra, ce producem noi aici in Romania si pentru cine ?
Este vorba despre doua aspecte diferite. Odata este o mostenire a ideologiei comuniste care promoveaza o imagine idilica si colorata a unui rai terestru, care nu face decat sa ascunda adevaratele rani ala acestui neam si pe urma este o chestiune de impact, de strategie politica oficiala, care este felul in care se promoveaza imaginea tarii in lume. Mai intra insa in discutie si un al treilea lucru : este fata cea neintinata a tarii, pentru curatenia caruia sunt responsabili oamenii de constiinta adevarata si artistii. De ani de zile ne-am obisnuit sa mimam, sa ne mimam competentele si sa cosmetizam realitatea. Toata lumea stie, clasa politica mimeaza democratia. De ce ? Aici e de facut un studiu de antropologie politica. Mimeaza pentru ca sunt ilegitimi, dar si pentru ca stiu ca suflul lumii civilizate este democratia. Singurul lucru bun care se intampla la noi este ca oamenii sunt lasati sa vorbeasca mai slobod, dar parghiile puterii sunt tot de tip neocomunist. Si noi ce facem ? Trimitem trupe de dansuri populare cu un folclor cam prafuit, facem videoclipuri cu pelicani in Delta, adica pudram realitatea. Cand vine cineva din Occident si vede ce se intampla in haosul asta si in tranzitia asta, isi da cu pumnii in cap.
Se vede tranzitia noastea la ei ?
Se vede si are o aprenta schizoida, ca in reclamele alea la tutun : deasupra reclama, dedesubt anuntul ca tutunul dauneaza grav sanatatii. Este vorba despre doua Romanii paralele. Noi, aici, avem de-a face cu oameni care mimeaza, iar lucrul acesta se vede. Sa ne gandim numai la multitudinea de televiziuni care nu fac decat sa asigure o diversitate in minciuna, in manipulare si nu in autentic.
Oare publicul manipulat nu mimeaza si el ?
Asa este. Dupa 55 de ani de sedinte UTC – PCR in care noi ne faceam ca ascultam iar ei se faceau ca ne vorbesc s-a creat un reflex al minciunii reciproce. Si-atunci apare comportamentul schizoid. Populatia se descurca cum poate, ceilalti fura cat pot si inca cu acte in regula. Asta duce la distrugerea reperelor si la aparitia minciunii-adevar. O fi fost el in puscarie, dar a fost si turnator ! Vezi cazul lui Coposu de care nu le-a fost rusine sa spuna ca a fost informator al Securitatii. Pe cand eram elev la liceu am fost chemat sa fiu facut informator. Au venit la mine sa ma puna sa semnez o chestie si in clipa in care m-au intrebat cine face politica le-am spus ca cel care face politica in clasa este Dan Puric. Asta era felul lor de a te atrage, incercau sa te faca sa te simti important. Ceea ce se face astazi cu dosariada nu e altceva decat o mimare a desconspirarii. Se incepe cu informatorii de doi bani in timp ce aia mari stau deoparte. Securitatea nu mai are rival, asa ca s-a pornit intre ei o lupta intraspecifica.
Foloseste cuiva lupta aceasta ?
Le foloseste lor. Noua ne face viata inca si mai mizerabila. Lumea asteapta ceva autentic. Nu este asa. E o diversiune, un kitch politic pe care cu inteligenta si luciditate il vezi ca nu are nimic de-a face cu un act lamuritor. Asta nu inseamna ca trebuie descurajati oamenii care au intentii bune si vor sa faca ceva. Ar trebui insa sa delimitam zona autenticului de a cea mimata.
Cine poate face lucrul acesta ? Multi spera ca timpul le va rezolva pe toate, dar dupa cum se stie timpul nu poate face nimic in chestiuni de morala.
Ei asteapta, fiindca deja generatia fiului meu nu mai este atat de interesata sa mai afle adevarul ci de cum sa traiasca mai bine. Dar traumele nerezolvate se vor transmite de la o generatie la alta si daca nu incercam sa eradicam virusul care ne macina n-o sa ne fie prea bine. E ca in cartea lui Huizinga « Homo Ludens » unde doi copii se joaca de-a fotbalul si tot jucandu-se ei de-a fotbalul ajung sa-l si joace cu adevarat. Copiii aceia ajung pana la urma sa faca lucruri autentice. Este important sa facem si noi la fel, ca sa scurtam timpul. Altfel ne pacalim, iar a fi pacalit este o pierdere de timp. Mi-a spus vara asta un cioban pe un varf de munte : « cand o sa vina sfarsitul lumii oamenii or sa se certe intre ei si vor trai de pe-o zi pe alta ». Era cam necajit, dar avea dreptate. Unul ca el ar putea fi oricand presedintele Romaniei, fiindca ar sti cum sa ne insanatoseasca spirtual. De oameni ca el avem noi nevoie.
Ce faceti cu gandurile si cu atitudinile dumneavoastra cand sunteti fata-n fata cu publicul ? Cum reusiti sa i le comunicati ?
Folosind limbajul tacerii. Am gasit la Constantin Noica o definitie care m-a impresionat. Spunea : « Pantomima este forma tacerii umane ». E un gand extraordinar. Tacerea umana este o esentializare a comunicarii care iti asigura onestitatea gandurilor si care exclude cenzura.
Poti pacali prin tacere?
Tacerea nu minte niciodata. Un proverb chinez zice : « Cand oamenii mint, mainile vorbesc ». Sigur, exista si taceri perverse. Tacerea poate fi folosita si pentru a ascunde. Dar cand face asta, ea spune ca ascunde.
Intr-un celebru dictionar francez in dreptul cuvantului pantomima apare urmatoarea definitie : «actiune de a exprima si transmite sentimentele prin intermediul gesturilor. Capacitate de a imita totul » . Ca actor de pantomima sunteti de acord cu autorii care au dat aceasta definitie ?
Este putin cam limitativa. Pentru ca gestul poate sa si descrie, dar si sa se termine in anecdotic. Tipul acesta de arta al pantomimei vine de la greci, intrucat pe ei i-a interesat sfera mimesisului, dar trece dincolo de preocuparile lor, putand deveni marturisitor.
Ideea marturisirii aparea si la vechii actori greci ?
Au avut-o si ei. La inceput a fost dorinta normala, fireasca din om de a imita realitatea cu scopul de a se detasa de ea. Arta imitativa a inceput ca un demers de aparare in fata realitatii. Abia mai tarziu, in perioada crestina, arta mimesisului s-a transformat intr-o arta marturisitoare. In orice caz un mare artist trebuie sa fie si un mare marturisitor. Din pacate dupa Evul Mediu, cand omul a inceput sa se creada masura tuturor lucrurilor, acest caracter s-a pierdut. Atunci arta marturisitoare a murit, chiar daca ea a mai avut pe ici pe colo cate un reprezentant. Ma gandesc acum la un Tarkovski sau la Dostoievski.
Marturisirea nu este atunci cand sta omul in fata omului, ci atunci cand omul sta in fata lui Dumnezeu. Omul in fata lui Dumnezeu e Don Quijote, care este, as spune, ultimul suspin crestin al Occidentului inainte ca Occidentul sa inceapa sa se marturiseasca pe sine. In general, daca privesti prin ochii unui Don Quijote, si nu prin ochii lui Sancho, care este o fiinta comuna, poti vedea esentele. Poti ajunge astfel pana la esenta comuniunii, care este ceva dincolo de comunicare. Comuniunea inseamna lucrare dimpreuna, nu lucrare colectiva.
Simtiti lucrul acesta cu publicul, cand sunteti pe scena ?
Da. Deoarece cream impreuna, ne impingem reciproc mai departe. Publicul este cocreatorul meu. Impreuna putem ajunge sa traim acel moment atat de rar care este taina.
Dintre oamenii care vin la teatru sa va vada si sa va asculte tacand cati va inteleg mesajul pana la capat ?
Nu-mi fac astfel de probleme. Odata ce iti asumi ceea ce faci, nu asta conteaza. Important este ca eu vad roadele. Pana si faptul ca stam aici de vorba ar putea fi o roada. Faptul ca am putut sa fac doua trupe in Romania fara nici un fel de publicitate si fiind un om cam marginalizat de catre media este un semn. Eu vad ca publicul vine la spectacol. De ce vine publicul ? Vorba profesorului meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, : « De Hegel draga ! » Iac-asa ! Sau cum ar fi zis Petre Tutea : « Stiti sa raspundeti la toate intrebarile ? Da, zice ! Ce aroganta socratica ! Dar vi s-a intamplat sa nu stiti ? Da, mi s-a intamplat ! Si ce faceti ? Am o metoda extraordinara : raman perplex ! La o asemenea atitudine cand aroganta e mimata si smerenia e-n exercitiu nu poti decat sa te inclini !
Ce lucruri vi se par importante ?
Sa nu-ti faci griji. Ai ograda ta acolo, stropeste-o tu ! Ai un mar al tau acolo, ocupa-te tu de el. Daca s-a milostivit Dumnezeu de tine, fa ce ai de facut, cat de putin ti s-ar parea. Uite, nu mai departe de ieri am iesit de la o intalnire unde se vorbea de milioane de euro si m-a intampinat un batranel care mi-a zis : « Auzi, m-ajuti sa-mi dai tu putin gulerasu’ asta, ca e cam sucit ? » Si l-am indoit, … asa, incet … . « Vezi, asta-mi place, fara violenta ! ». Gestul acela de a indoi gulerul batranelului m-a readus in palma lui Dumnezeu. A fost o chemare la micile detalii, la acum si aici. Noi vrem sa traim in taina, cand de fapt taina ne traieste pe noi. Mintea noastra detectivista nu stie cum sa-l gaseasca pe Dumnezeu si de aceea e nevoie de taine.
Au tot aparut in ultima vreme romane si filme care incearca sa devoaleze taina, folosind metode, asa cum le-ati numit, detectiviste. Si au mare succes !
Nu e un mare succes ci e o mare greseala ! Au succes pentru ca satisfac curiozitati de moment. Bei si dupa o jumatate de ora ti se face iar sete, cam asta e, un fel de semidrog care induce dependenta. Asemenea literatura si arta raspund nevoii omului de a identifica totul. Omul nu poate sta prea mult timp cu fata spre necunoscut, mai ales cand are frigiderul plin si sufletul gol. Oamenii sunt facuti dupa chipul lui Dumnezeu, dar cu asemanarea trebuie sa lucram pana la moarte. Asemanarea este o desavarsire, iar asta presupune efort. Este mai usor sa cobori modelul si sa-l aduci la nivelul vietii comune si limitate. Pentru a fi dupa chipul lui Dumnezeu iti trebuie vocatie.
Ce intelegeti dumneavoastra prin a avea vocatie ?
Vocatie au de exemplu monahii, dar ei sunt inutili din punctul de vedere al omului. Ei nu sunt productivi, desi pe lacrima si pe rugaciunea lor sta temelia lumii. Iata o gratuitate. Dumnezeu a facut multe gratuitati. Cum ar fi iubirea. Cand esti indragostit nu esti productiv, ba dimpotriva ! Avea dreptate Sfantul Augustin cand spunea : « Iubeste si fa ce vrei ! » Pentru ca atunci cand iubesti lucrurile vin de la sine. Trebuie sa recastigam acest fel de a iubi. Este atat de simplu, incat ceea ce a facut omenirea de la Christos incoace nu este decat o amanare. Vorbesc aici nu de iubirea fariseica, ci de iubirea adevarata care inseamna respect si care ne imbogateste.
Ce va spune sintagma « mari romani » ?
Seamana cu ala care spune in piata ca ce rosii mari are el, care pune marimea inaintea calitatii. In momentul in care apar in piata si incep sa strig mai tare ca toti despre produsele mele, inseamna ca ceva e putred. Marii romani pentru mine sunt ca niste pietre care m-au ajutat sa trec raul tulbure. Sunt oameni care mi-au fost de ajutor.
Cand se face o emisiune la televizor despre mari romani, inseamna ca ceva cu romanii ceilalti, mai mici, nu e in ordine ?
Cam asa. In primul rand trebuie stabilita dimensiunea acestei provocari. Ea vine dintr-o minte vinovata, pentru ca are ca scop crearea confuziei si ruperea reperelor. Ideea a fost preluata mimetic, am luat-o si noi ca sa fim in rand cu lumea, fara sa ne intrebam daca lumea n-a luat-o cumva razna. Am luat-o nu in rost cu lumea, ci in rand cu ea. Un mare chirurg francez din secolul al XVII-lea spunea ca prefera sa aiba dreptate de unul singur decat sa se insele alaturi de o mie de imbecili. Ideea aceasta cu mari romani declanseaza in mintile slabe o dubla reactie : in primul rand initiativa mitocanului de a-si etala haosul din creier, adica propriile valori, dand drumul la furtuna majoritatii care voteaza si apoi e vorba despre un kitch intelectual, ceva ce s-ar putea numi onanie intelectuala. Sa ne-nchipuim urmatoarea chestie : pe o pista de alergare ai un atlet la 100 de metri garduri. Langa el un poet, langa poet un astronaut si langa astronaut un doctor, toti alergand. Aici e sminteala. E vorba de o provocare cu premise false, pentru ca aici se rup sistemele de referinta, se intrepatrund. Nerespectand sistemul de referinte se sparge orice cod de evaluare si atunci apare pe ecran un amestec indiscernabil.
Totusi, ce i-a manat pe acesti oameni in demersul lor ?
Pai tocmai garda jos a intelectualilor si ignoranta lumii au facut asta. Intelectualii au fost pusi la munca pe un teren gol. Atitudinea lor ar fi trebuit sa fie de genul : eu nu raspund la false provocari, faceti asta oriunde dar nu la mine in gradina unde marul se cheama mar si caisa, caisa. Daca cineva a fost un geniu eu nu trebuie decat sa ma bucur si sa-l stimez. Cand era mai mic, ii citeam fiului meu din Scrisoarea a III-a, iar el zicea « Tati, parca este o simfonie ». Asta inseamna ca Eminescu avea vocatie. Punandu-l la intrecere cu oricine altcineva, nu facem decat sa cream confuzie. Exista o intimitate a omului cu valorile. E ca si cu fiinta iubita. Dar astia au facut un fel de Big Brother si cu valorile noastre.
Ce atitudine aveti fata de toate acestea ? Va intristeaza ?
Daca te intristezi ai pierdut partida. Trebuie sa ramai senin. Umorul este o arma care izbaveste. Atentie, am spus umorul, nu bascalia ! Atitudinea mea este una senina, nici macar ganduri de revolta nu incerc, caci asta ar insemna ca omologhez fenomenul. Sigur ca pe undeva este un lucru amar. Insa cred ca e vorba doar de un val. Am mare incredere nu atat in prezent, cat in ceea ce a dat aceasta tara si in ceea ce stiu ca va da.

Interviu realizat de Stefan Ionescu