Însemnările unui pelerin

Mânăstirea Dălhăuţi,
vatră de spiritualitate creştin-ortodoxă la curbura Carpaţilor

Credinciosul ce se îndreaptă spre Moldova, trebuie să poposească pentru un ceas şi în mândra Ţară a Vrancei. Aici va afla o serie de comori spirituale nebănuite, între care se numără şi mânăstirea Dălhăuţi, situată la aproape 14 km de Focşani. Această modestă şi veche aşezare călugărească datează de prin secolul al XV-lea, când s-a construit o mică biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii, pe la 1464-1469. Unii istorici socotesc întemeierea mânăstirii Dălhăuţi la începutul secolului al XVII-lea. La câţiva metri de prima biserică din cărămidă s-a ridicat o a doua biserică de lemn, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, care are următoarea inscripţie: “Aceasta sfântă şi dumnezeiască biserică s-au făcut din temelie în zilele stăreţiei sfinţiei sale Teoclit, la anul 1810, iar acum, în zilele sfinţiei sale stareţului Dionisie, s-au mai înnoit şi s-au împodobit cu catapeteasmă săpată şi poleită, cum şi altarul, şi tinda, şi slonul. S-au zugrăvit, după cum se vede, în zilele măriei sale Grigorie Dimitrie Ghica Voievod, a Presfinţiei sale Chiru Chir Kesarie, episcopul Buzăului, la leat 1827, iulie 20.”
În acestă mică biserică mânăstirească se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, renumită în toate satele şi oraşele din Ţara de Jos a Moldovei. Originea acestei sfinte icoane nu se cunoaşte decât din tradiţie, iar istoria ei a devenit acum vorbe de legendă. Călugării bătrîni, localnicii, ca şi “Istoricul Mânăstirii Dălhăuţi” din anul 1932 mărturisesc că icoana ar fi de origine chiar apostolică, o copie după icoanele pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.Stareţul acestei sihastrii, pe nume Anufie monahul, ducându-se la Ierusalim, a luat în dar o icoană a Maicii Domnului, spre a o aduce în ţară. Apropiindu-se cu icoana de Constantinopol, a fost prins de un grup de turci, care i-a furat tot. Mai mult, au batjocorit icoana cum nu se poate descrie şi apoi au aşezat-o într-un grajd de cai. Noaptea însă grajdul a început a vui, caii din el s-au omorât între ei, muşcându-se şi lovindu-se cu picioarele. Grăjdarii care intrau la cai erau omorâţi. În acest timp, Anufie se odihnea afară pe nişte paie şi, văzând minunile, a spus turcilor de icoană, dar aceştia au vrut să-l omoare. Condamnat la moarte, a fost dat unui ienicer să-l execute, dar ienicerul era un român robit. Acesta i-a dat drumul să plece în ţară, cu condiţia să nu mai vină la Constantinopol. Anufie s-a întors acasă trist pentru că pierduse sfînta icoană. Aici a găsit un frate de mânăstire, ce scăpase cu viaţă dintr-un atac al turcilor. După puţin timp a plecat pe malul Mării Negre să-şi aline durerea, unde a întârziat până seara. Dintr-o dată a zărit o lumină mare pe apă, care se apropia de el. A doua zi a venit iar la locul cu pricina şi nu mică i-a fost bucuria când, în locul luminii, a văzut sfînta icoană a Maicii Domnului, plutind în picioare pe mare. Recunoscând-o, Anufie a sărit într-o barcă, a vâslit până la icoană şi a adus-o la mal. Aici a observat ca feţele din icoană a Maicii Domnului şi a Pruncului Iisus fuseseră zgâriate de turci cu iataganele în vreo trei locuri. Marginile zgârieturilor se astupaseră ca o rană în carne, cum se văd şi astăzi. Astfel, Anufie a adus icoana la mânăstirea Dălhăuţi unde a şi pus temelia bisericii Izvorul Tămăduirii între 1464-1469.
Icoana este de o rară frumuseţe. Maica Domnului ţine Pruncul în partea dreaptă, spre deosebire de cele mai multe icoane care au Pruncul în partea stângă. Capul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este lăsat foarte mult asupra Fiului, cu duioşie, iar faţa ei revarsă o lumină profund divină. Puţine icoane ale Maicii Domnului din ţara noastră inspiră atâta evlavie şi înălţare sufletească. Ca toate celelalte icoane făcătoare de minuni, icoana este aşezată în partea stângă a naosului, într-o strană specială din lemn sculptat. Mărimea icoanei este de circa 0,90 x 1,25 m. Ea a fost ferecată în argint aurit în anul 1843.
De-a lungul secolelor, minunile făcute la icoana Maicii Domnului de la mânăstirea Dălhăuţi au fost numeroase. Cele mai obişnuite minuni săvârşite de această icoană sunt vindecările de tot felul de boli. Există mărturii ale credincioşilor şi părinţilor bătrâni care atestă faptul că veneau, până nu demult, bolnavi din toate părţile pentru a primi sănătate şi izbăvire la această sfântă icoană. Bolnavilor li se facea Sfântul Maslu, după ce îşi mărturiseau fiecare păcătele. Apoi li se mai citeau rugăciuni şi molifte speciale, şi unii din cei mai credincioşi se vindecau. Alţii căpătau mângâiere sufletească, întărire în credinţă, răbdare în suferinţă, linişte în familie, împlinirea dorinţelor de folos etc. Toate acestea au întreţinut o deosebită evlavie a credincioşilor pentru icoana Maicii Domnului de la mânăstirea Dălhăuţi. Această sfîntă icoană a fost renumită dintodeauna şi pentru ajutor în caz de secetă. În verile secetoase, alergau sătenii de prin împrejurimi, în frunte cu preoţii, cereau icoana de la stareţul mânăstirii şi o purtau în procesiune, prin sate, pe ogoare, peste tot, cu post şi rugăciune de ploaie. Şi întodeauna Maica Domnului mângâia poporul cu ploi mănoase şi binecuvântate. Din nefericire, multe din aceste minuni nu au fost scrise sau transmise mai departe, astfel încât această icoană a rămas cunoscută mai mult în zona Vrancei. De aceea, demersul nostru jurnalistic se doreşte un ghid al pelerinului ortodox şi o invitaţie la a descoperi comori ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni.

MARIUS I. BUZĂŢELU

Mânăstirea Poiana Mărului “Un Athos românesc”

MÂNĂSTIREA POIANA MĂRULUI
„UN ATHOS ROMÂNESC”

- cuviosul Vasile, profund înrădăcinat în tradiţia monahală românească, a ştiut să atingă noi culmi spirituale, bazîndu-se în principal pe două elemente: scrierile sfinţilor Părinţi şi rugăciunea lui Iisus.
- faptul că un singur stareţ a avut sub supravegherea sa spirituală un număr atît de mare de comunităţi reprezintă o adevărată raritate în tradiţia isihastă româneasc
- stilul de viaţă şi învăţătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogăţire şi de înnoire duhovnicească.

Întemeierea schitului coboară în timp trei secole, iar inceputul său reprezintă acum vorbe de legendă. O veche însemnare de pe un manuscris al schitului ne descoperă anul 1702, însă prima atestare documentară este din 1730. Temelia acestui schit a fost pusă de călugări sihaştri, avândul în frunte pe ieroschimonahul Vasile.
Locuitorii din împrejurimi păstrează din tată în fiu o istorioară ce se referă la ridicarea primei aşezări monahale la Poiana Mărului, a cărei fapte par astăzi vorbe de legendă. Se spune că înainte de a fi schit, în acest loc era o pădure întinsă, departe de orice aşezare omenească, după cuvintele bătrânilor cale de 2-3 poşte. Acolo îşi aveau stâna nişte ciobani, singurii vieţuitori şi cunoscători ai locurilor. Ei îşi ridicaseră o colibă şi un staul pentru oi pe locul unde se va ridica mai târziu mânăstirea, lângă un măr mare, de unde se trage probabil şi denumirea aşezării Poiana Mărului. Cei ce istorisesc vorbesc despre faptul că în toate serile ciobanii vedeau o lumină, ca un felinar, în scorbura mărului, dar nici unul din ei nu avea curajul să vadă ce este, mai ales ca ziua nu se mai vedea nimic.
Într-una din serile de vară, pe când ciobanii priveau lumina ce le apărea din măr, au primit nişte oaspeţi neobişnuiţi. Trei călugări pelerini, doritori de linişte şi sihăstrie, căutau un loc prielnic zidirii unei mânăstiri. Aflând şi văzând şi ei acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei, s-a urcat în măr şi de acolo a coborat cu o iconiţă, ce o înfăţişa pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe.
Faptul că Vasile este ctitorul ştim chiar de la el însuşi, după cum mărturiseşte în Testamentul său, din anul 1764: “…Făcând eu acest schit, anume Poiana Mărului şi trăind eu câtăva vreme cu fraţii mei, cu ruşii…vieţuind în ţară streină…”.
Astfel cel care a pus bazele mânăstirii de la Poiana Mărului a fost ieroschimonahul Vasile, trăitor între anii 1692-1767. Acesta este numit de unii cercetători Vasile Sloveanul, alţii spun că se născuse în Rusia, fiind chiar văr cu Paisie Velicicovski şi se numea Vasilie Bezrucovâi, adică “cel fără mâneci”. Împrejurarile care l-au determinat să intre în monahism nu se cunosc. Cei care s-au ocupat de biografia cuviosului Vasile vorbesc despre firea înclinată spre cele duhovniceşti şi râvna pentru viaţa desăvârşită.
Existenţa neîntreruptă a miilor de sihaştri şi a sutelor de schituri cu viaţă sihăstrească din codrii Ţărilor Române, deci şi din munţii Buzăului şi ai Vrancei, explică de ce cuviosul Vasile a venit pe la începutul sec. al XVIII-lea în acest ţinut, unde a şi întemeiat un schit. El a găsit aici o viaţă monahală mult mai intensă decît în ţara sa, care, după ce trecuse teologic printr-o accentuată influenţă catolică, se afla acum sub influenţa protestantă, fapt ce adusese şi o răcire a vieţii monahale. Figura stareţului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanţă şi pentru dezvoltarea spirituală a multor comunităţi isihaste din munţii Vrancei şi ai Buzăului. Înaltul mod de viaţă interioară trăit la Poiana Mărului nu putea să nu atragă atenţia celor care sprijiniseră întemeierea noului schit, încrederea pe care aceştia o nutreau fată de comunitatea monahală de la Poiana Mărului. Acest lucru e uşor de dedus din faptul că unele schituri au fost “închinate” noului aşezământ şi deci subordonate şi din punct de vedere juridic Poienii Mărului. Personalitatea cuviosului Vasile nu s-a impus doar acestor schituri, acţiunea de “stareţ” s-a exercitat asupra multor altor comunităţi, care au cerut în mod spontan îndrumarea sa duhovnicească pentru respectul pe care i-l purtau. În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc şi un exemplu îl constituie cel al schitului de la Trăisteni. Aici se afla sub ascultare fratele Platon, viitorul monah, Paisie de la Neamţ, care a refuzat să îl urmeze pe cuviosul Vasile la Poiana Mărului pentru a nu fi hirotonit preot. Acesta va deveni totuşi ucenicul său şi continuatorul activităţii cărturăreşti şi a spiritualităţii isihaste. Acest fapt ne poate da o idee despre cât de strânse şi profunde erau legăturile pe care stareţul ştia să le instaureze în comunităţi libere de orice legătură juridică faţă de el. În acest tip de relaţii intrau şi cele pe care acesta le avea cu schiturile întemeiate sau reîntemeiate direct de călugării proveniţi din comunitatea de la Poiana Mărului sau de ucenicii duhovniceşti ai cuviosului Vasile. Se ştie că acesta a avut sub directa sa îndrumare spirituală cel puţin unsprezece comunităţi isihaste din zona Focşani-Râmnicu Sărat. Raporturile cu toate aceste comunităţi, pe cât de variate şi diverse, au fost menţinute prin vizitele personale ale stareţului Vasile sau prin trimiterea scrierilor sale.
Poiana Mărului se află într-o zonă de munte, situată azi la hotarul dintre două judeţe Buzău şi Vrancea. Cei care se încumetă până aici au parte, pe lângă priveliştea încântătoare oferită de natură, de o linişte interioară, de o pace ce îţi picură în suflet numai bucurie. Pelerinul se opreşte şi se întreabă dacă nu cumva a ajuns în grădina Raiului. Totul este parcă desprins din basmele româneşti, căci aşezarea schitului este înconjurată de o livadă de meri, lucru mai rar întâlnit pe culmi de munte.
Mânăstirea Poiana Mărului se află într-o poziţie pitorească, înconjurată de păduri de fag şi de stejar. Drumul prin această pădure este presărat de numeroase troiţe, aşezate acolo de monahi ori de binecredincioşii creştini, pelerini în acele locuri. Intrarea în mânăstire se face prin partea de răsărit, printr-o poartă sculptată în lemn. De-a stânga şi de-a dreaptă intrării se află două troiţe închinate Mântuitorului Hristos şi profetului Ilie. Pentru a ajunge în vatra schitului pelerinul urcă o alee lină, străjuită de brazi şi mărginită de o parte şi alta de garduri, care se termină sub noua clopotniţă, ce se înalţă zveltă şi robustă. Incinta mânăstirii este destul de largă, dezvăluind în centru biserica mare, din lemn, ctitorită în anul 1812. În partea de răsărit se află o biserică nouă, ridicată în 1994 prin strădania actualului stareţ, ieromonahul Macarie Beşliu. Puţin mai jos întâlnim vechea clopotniţă, biserica de la 1774 şi cimitirul. Pe celelalte laturi, de miazănoapte, miazăzi şi apus se află căsuţe pentru monahi, chilii, arhondaric, trapeză şi casă de oaspeţi. Toate acestea alcătuiesc sfânta Mânăstirea Poiana Mărului, cu hramul Naşterea Maicii Domnului.
Marius I. BUZĂŢELU

Mânăstirea Mera, testament spiritual al familiei domnitoare Cantemir

MÂNĂSTIREA MERA, TESTAMENT SPIRITUAL
AL FAMILIEI DOMNITOARE CANTEMIR

- Singura ctitorie a Cantemireştilor se ridică pe vatra ţăranilor liberi din Ţara Vrancei
- Datorită situării sale la hotarele dintre două ţări surori, biserica mănăstirii Mera descoperă o arhitectură tradiţională moldo¬venească ce se interferează cu elemente de construcţie munteneşti
- Edificiul monastic se dorea şi o necropolă domnească pentru familia Cantemir, după modelul voievozilor moldoveni

Nicicând în istoria unui popor nu i-a fost dat ca un râu atât de mic să despartă fraţii aceluiaşi părinte, poporul român. În ciuda acestei separări au existat semne şi dovezi ale apartenenţei la aceiaşi credinţă, limbă şi istorie. Unul dintre simbolurile românismului este şi mânăstirea Mera, singura ctitorie a familiei Cantemir. Zidirea se înalţă semeaţă în comuna Mera, aflată la 12 km de oraşul Odobeşti şi aproape 25 de km de municipiul Focşani.
Miera sau Mera aşa cum apare într-un document din 26 august 1688, sau Mira cum mai este cunoscută în mai multe hrisoave domeşti, îşi trage numele fie de la cuvântul de origine slavă ce se tâlcuieşte păşune, fie dintr-o derivare toponimică cu numele unor stăpâni de ocini de prin partea locului.
Istoria mânăstirii străbate veacurile iar începuturile ei sunt acum vorbe de legendă. Se spune că un oarecare boier Moţoc, din Odobeşti, ajutat de episcopul Ioan al Romanului ar fi încercat să ridice pe acest platou din stânga Milcovului un schit cu biserică din lemn şi câteva chilii pentru călugări. După moartea boierului şi a ierarhului, jupâneasa Ursa Moţoc a cedat lui Constantin Vodă Cantemir dreptul de ctitorie “să o istovească, să o facă măria sa monastire mare ce se zice monastire domnească”.
Astfel, pe la 1688 Vodă Cantemir a ridicat o biserică din lemn, deşi dorinţa ctitorului ar fi fost să o facă din zid, probabil conjunctura vitregă nu i-a înlesnit realizarea gândului său. Motivele pentru care familia Cantemir a hotărât să închine Domnului o mânăstire într-un loc îndepărtat de capitala ţării şi aflat la hotare sunt simple. Marea Moldovă fusese binecuvântată cu numeroase biserici şi mânăstiri ridicate prin grija şi milostivirea domnitorilor dar şi a unor boieri cu frica de Dumnezeu. Ţara Vrancei era o vatră a ţăranilor liberi, cu obşti răzăşeşti, neocupată am putea spune de marile familii boiereşti. În această zonă, după cum spune marele istoric Nicolae Iorga, domnii Cantemireşti şi-au aşezat fundaţia mânăstirii iar acest aşezământ voievodal şi-a înfipt trupul ca o pană în moşiile răzeşilor vrânceni. Era totodată şi o mare cinste pentru locuitorii de pe apa Milcovului, căci domnul îi blagoslovea cu zidirea unei sfinte mânăstiri.
Spre sfârşitul vieţii sale Constantin Cantemir a închinat ctitoria sa mânăstirii Vatoped pentru a se putea întreţine cuvenita rânduială bisericească şi mânăstirească. Acest aşezământ monastic, la început poate schit, a rămas în aceiaşi stare de la primul ctitor până la a doua domnie a fiului său, Antioh Cantemir. Numit de cronicarul Ion Neculce “om mare, cinsteş, chipeş, la minte aşezat, judecător drept”, Antioh, urmând poate exemplul altor domnitori moldoveni, se gândea la refacerea şi dezvoltarea acestei modeste aşezări monahale. De aceea în cinstea tatălui său, energicul domnitor a purces la ridicarea mânăstirii pe care “au vrut să o tocmească, să o înzestreze cu moşii şi cu bucate, să o facă monastire şi să o închine la Sfântagora, ce se zice sfântului munte Athos”, după cum grăiesc cronicile vremii. Şi tot ele ne dezvălui şi gândul tainic al domnitorului, care “se hotărâ să clădească o biserică după chipul de la Cetăţuia a lui Duca Vodă”.
Gândurile au devenit faptă, căci în primul an al domniei, pe al 1705, s-a început zidirea mânăstirii, ispravnic fiind Cârstea Vornic. La Mera s-au ridicat biserică nouă din zid, chilii pentru călugări, casă mare cu cerdac şi pvniţe, clopotniţă, toate acestea fiind fortificate cu un zid de incintă şi turnuri de apărare, făcând din acest aşezământ monahal una dintre cele mai puternice cetăţi mânăstireşti din ţară. Acest fapt era urmarea situarii ei la hotarele ţării, în calea tuturor răutăţilor. Antioh Cantemir a adus apoi de la Iaşi la Mera, prin 1707, osemintele părintelui său spre veşnică odihnă.
Ca şi în alte locuri sfânta mânăstire a avut de suferit în urma unor evenimente neprielnice neamului nostru. În tumultosul veac 18, când trei mari împerii: habsburgic, ţarist şi otoman îşi disputau supremaţia încrucişându-şi săbiile pe teritoriul Ţărilor Române, cei care aveau de suferit erau locuitorii de aici.
O astfel de întâmplare a avut loc în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când un grup de cătane austriece s-a pus pe jaf şi pustiire. Ajunşi la Mera au prădat mânăstirea de odoarele şi podoabele sfinte ce le-a avut, au pângărit altarul şi au ucis mai mulţi părinţi. Fiind încercuiţi de oştire otomană, austriecii s-au baricadat în încinta mânăstirii. După un sângeros asediu, turcii, ajutaţi şi de armata moldoveană, au pătruns în mânăstire. Se spune că în furia lor au trecut prin iatagan pe toţi cei care i-au întâlnit, între aceştia fiind şi numeroşi monahi. Mai mult, au dat foc bisericii, chiliilor, distrugând şi o parte a zidului fortificat. Urgie şi pustiire se abătuse peste mândra zidire a familiei Cantemir. Într-o scrisoare de prin 1718 domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se plângea ţarului Rusiei că “mânăstirea noastră a fost stricată şi oasele părintelui nostru scoase şi pângărite”.
Nenorociri au mai fost la Mera prin 1739 când a fost iarăşi prădată de austrieci, apoi în vremea domniei lui Theodor Callimachi, când Moldova neputând plăti peşcheşul cerut, Crâm Ghirai, hanul tătărăsc, “a intrat în ţară şi au prădat şi mânăstirea Mirăi, cât n-au rămas în mânăstire şi în sfânta biserică nimic”. Şi după aceste pagube provocate de răufăcători, mânăstirea a fost refăcută în aşa fel încât pe la 1800 se afla într-o stare prosperă. După domnia lui Al. I. Cuza mânăstirea a fost părăsită de călugării ce i-a avut iar locaşul cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena a devenit biserică parohială.
Astăzi se mai păstrează sfântul locaş căruia i s-a adăugat un pridvor şi impresionează prin arhitectură şi volum. Pe peretele vestic se află o frescă originală care îi înfăţişează pe ctitorii mânăstirii. S-au mai păstrat catapeteasmă şi câteva din icoanele împărăteşti. Biserica este înconjurată de un zid de cărămidă şi bolovani de râu, înalt de 3-4 metri. Se întră în mânăstire pe sub turnul clopotniţei pe o poartă de lemn cu ferecătură. Incinta mânăstirii este tipică pentru un ansamblu feudal fortificat, având o formă regulată, rectangulară, cu turnuri de colţ pe două niveluri. În ziduri şi turnuri se observă gurile de tragere pentru tunuri şi flinte. Un drum de straje din lemn înconjura prin interior întreaga incintă, asigurând şi accesul la nivelul superior al turnurilor.
De curând restaurat, acest admirabil edi¬ficiu a renăscut, recăpătându-şi întreaga frumuseţe originală, multă vreme ascunsă de dărâmături şi de cârpelile greoaie ale încercărilor de consolidare. Din¬colo de măreţia suverană şi de armonia proporţiilor ceea ce uimeşte la biserica mânăstirii Mera, este savan¬ta împletire de elemente tradiţionale ale arhitecturii din Moldova, pe al cărui pământ se află, cu cele din apropiata Muntenie, rezultatul obţinut fiind o sinteză pe cât de originală, pe atât de semnificativă pentru o epocă în care cronicarii şi cărturarii celor două ţări româneşti exaltau cu mândrie ideile de latinitate, unitate şi continuitate naţională. Prin tot ceea ce reprezintă mânăstirea Mera este testamentul spiritual al familiei domnitoare Cantemir, care ridica prinos de mulţumire Domnului şi îşi aşeza ctitoria sa în hotarul vremelnic dintre cele două ţări surori, nădăjduind că cei care se numeau moldoveni ori munteni se vor numi doar români.

Marius I. BUZĂŢELU

Monahismul românesc şi curentul isihast

MONAHISMUL ROMÂNESC ŞI CURENTUL ISIHAST

- Mânăstirile româneşti au fost adevărate centre de spiritualitate pentru întreg Răsăritul ortodox
- Isihasmul este o orientare contemplativă, ce pune desăvârşirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate
- Isihasmul a avut un rol important prin curentul de reînnoire spirituală a tuturor Bisericilor Ortodoxe dând naştere unei “tradiţii isihaste româneşti”

Între scrierile duhovniceşti ce au apărut în Biserica Ortodoxă Română lucrarea “Vetre de sihăstrie românească” a protosinghelului Ioanichie Bălan, vieţuitorul mânăstirii Sihăstria, adună şi sintetizează pentru prima dată numeroase date privitoare la tradiţia isihastă de pe teritoriul locuit de români. Însuşi cuvântul “sihăstrie” derivă din termenul grecesc isihie şi indică locul unde trăiesc isihaştii. Aceste sihăstrii au cunoscut o mare răspândire şi au fost atât de numeroase încât autorul le-a grupat pe centre sau arii geografice, numite “vetre”. Sunt prezentate 24 de astfel de “centre”, din cele cinci regiuni ale României, adică Dobrogea, Moldova, Ţara Românească (Ungrovalahia), Banat şi Transilvania. Apariţia şi dezvoltarea unui număr atât de important de sihăstrii, fenomen aproape unic în lumea creştină, îşi poate găsi explicaţia mai întâi în dorinţa românului de a căuta idealul de isihie, de linişte interioară, în mijlocul naturii. Chiar dacă manifestări ale acestei trăsături specifice a sufletului românesc sunt cunoscute încă înainte de creştinism, vestea Evangheliei va determina o aprofundare şi o interiorizare remarcabilă. “Creştinismul a favorizat dezvoltarea unor caracteristici specifice: mila, iertarea, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântecul, bucuria inimii, viaţa în sânul naturii, ceea ce a îngăduit poporului
român să trăiască în Carpaţi ca într-o mare catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală.”
Isihasmul a avut un rol important şi în Bisericii Ortodoxe Române căci a constituit un curent de reînnoire spirituală care nu are egal în lumea occidentală. Se constată însă un fapt important şi anume existenţa dintru începuturi a aşa-numitelor sihăstrii săteşti, chiar din primele secole ale creştinării poporului român. Aici erau mici frăţii întemeiate pe tradiţia apostolică a primilor creştini şi care îşi duceau activitatea duhovnicească pe lîngă bisericile satelor respective. Bătrânii şi văduvele mai evlavioase renunţau de bunăvoie la cele pământeşti punându-se sub povăţuirea unui preot, obicei practicat de la început în toate ţările din bazinul mediteranean. Ei nu depuneau jurământul călugăresc după cum nici monahii nu făceau aceasta în primele veacuri. Aceste mici “frăţii” îl ajutau pe preot în apărarea ortodoxiei şi în acţiunea sa misionară. Alţi creştini nu se mulţumeau cu atât şi singuri construiau mici locuinţe din lemn, se separau de lume, retrăgându-se în mijlocul naturii, astfel luând naştere sihastriile săteşti. Lângă chiliile lor se ridicau altele noi şi astfel lua fiinţă un nou sat iar adevăraţii sihaştri trebuiau să plece. Se poate afirma că aceştia nu au avut niciodată linişte şi nici un loc stabil sau o aşezare statornică. Aceşti sihaştri sunt consideraţi deschizători de drumuri pentru viaţa duhovnicească, fiind adevăraţi părinţi ai viitoarelor noastre mînăstiri, duhovnici pentru marii dregători şi domni.
Odată cu apariţia în jurul secolelor IV şi V a monahismului organizat, aceste comunităţii au dispărut din întreaga lume creştină. La noi ele vor continua să existe cel puţin încă un mileniu. În unele cazuri, comunităţile se vor stabili în curtea bisericilor unde îşi vor construi mici locuinţe. Şi astăzi urmele acestora mai pot fi găsite în perimetrului multor biserici. O caracteristică a sihăstriilor româneşti a fost vieţuirea în comunităţi mici, practicând asceza şi nevoinţa individuală după râvna şi puterea fiecăruia. Călugării români s-au împotrivit obştii chiar şi la Muntele Athos. Ei au cerut chiar sa trăiască în locuri retrase doar pentru sine(idioritmie), alături de cea de obşte. În Moldova procesul de trecere de la idioritmie la viaţa de obşte a fost mult mai lent, iar în Ţara Românească au pătruns şi elemente de influenţă slavă şi greacă. În Transilvania, datorită condiţiilor istorice potrivnice, trecerea de la sihăstrie la mânăstire cu viaţă de obşte organizată a fost mai lentă.
În sec. al XV-lea în Moldova trebuie menţionate două puternice centre idioritmice: vatra sihăstrească de la Putna, Voroneţ, Rarău unde vieţuiau isihaşti ca Sf. Lavrentie de la Rădăuţi, Sf. Daniil Sihastrul cu ucenicii lor, şi vatra sihăstrească din ţinutul Neamţului, cea mai mare de la noi din ţară. Acum a luat fiinţă sihăstria monahului Agapie, sihăstria lui Iosif de la Bisericani, sihăstria Ceahlăului, sihăstria lui Silvestru şi multe altele. În Ţara Românească codrii Vlăsiei reprezintă terenul prielnic al apariţiei sutelor de sihaştrii. În Transilvania cel mai important centru isihast a fost la mânăstirea Râmeţ din munţii Apuseni. Spiritualitatea isihastă a pătruns şi prin legăturile strânse ce le avea Ţara Românească cu mânăstirea Cutlumuş, al cărei stareţ Hariton a primit ajutoare pentru reparaţii de la domnul Vladislav I. Desigur odată cu aceste ajutoare au sosit şi mulţi călugări. Un alt fapt ce trebuie amintit aici este intervenţia domnitorului Nicolae Basarab al Ţării Româneşti pe lângă patriarhii Calist şi Filotei, vestiţi isihaşti, care vor trimite, la 1359, ierarh al Mitropoliei Ungrovlahiei pe Iachint de Vicina. De asemenea în anul 1372 domnitorul Vladislav I l-a adus pe însuşi stareţul Hariton pe care l-a aşezat mitropolit la Curtea de Argeş.

Un rol însemnat în reorganizarea vieţii călugăreşti de la noi, a revenit Sf. Nicodim de la Tismana. El a ridicat mânăstirile Vodiţa, lângă cetatea Severin (1372) pe locul unei aşezări mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I, apoi Tismana, cu ajutorul voievodului Radu I ( 1377-1383), conducându-le pâna la moarte ( 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie şi întemeierea mânăstirii Prislop din ţinutul Haţegului, iar ucenicilor săi, mânăstirea Neamţ din Moldova. În aceeaşi perioadă s-au ridicat mânăstirile Cozia, pe valea Oltului, şi Cotmeana, jud. Argeş, ctitoriile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), iar in Moldova, mânăstriea Neamţ, în vremea domnitorului Petru Muşat (1375-1391), pe locul uneia mai vechi.
Impulsul dat vieţii monahale de sosirea călugărului Nicodim de la Muntele Athos, considerat întemeietorul vieţii de obşte la noi, a făcut posibilă pătrunderea totodată şi a învăţăturilor călugărilor isihaşti. Deşi multe centre isihaste devin acum mânăstiri numărul lor nu a scăzut ci dimpotrivă s-a mărit. Aceşti iubitori de linişte, membri ai comunităţii monahale, se puteau retrage în timpul anului, mai ales în posturi, în chilii special amenajate din jurul mânăstirilor, ducând o viaţă ascetică desăvârşită. Aceste chilii, adevărate locuri de retragere erau închinate mânăstirilor de care aparţineau vieţuitorii lor. De asemenea mulţi dintre călugării ce practicau rugăciunea inimii au înfiinţat noi centre de sihastrie prin cele mai pustii locuri. De exemplu ucenicii Sf. Daniil Sihastrul au întemeiat noi sihăstrii în nordul Moldovei, acestea ajungând apoi mari centre isihaste. Menţionăm pe cuviosul Sisoe, întemeietorul sihăstriei Rădăuţi, cuviosul Onufrie, cuvioşii Nil şi Pahomie care au pus bazele schitului Sihla, sihăstria lui Zosima, sihăstria lui Ioan şi multe altele.
Secolul al XVI-lea constituie de asemenea un moment de avânt în viaţa monahală din Ţara Românească şi Transilvania. Viaţa sihăstrească din Munţii Apuseni ajunge acum la o mare inflorire prin cuviosul egumen Ghelasie de la Râmeţ şi cuviosul Ioan Sihastrul din mânăstirea Prislop. Peste ani îi întâlnim în sihăstria Putna pe Spiridon, pe monahii Paladie şi Eustatie, iar în ţinutul Neamţului pe Chiriac Sihastrul. Tot în Moldova pentru ideile lor înnoitoare în ale isihiei amintim pe mitropoliţii Gheorghe I şi Teoctist II, apoi pe Serghei Sihastrul, Pahomie, Zosima, Moise, Pahos Spiridon, Iov Pustnicul, Isaia, Rafael de la Agapia, Partenie, Chiriac, Ioan de la Bisericani şi nu în ultimul rând pe mitropolitul Dosoftei (1624-1693) “blând şi smerit, mult doritor de Dumnezeu şi cu multă înţelepciune şi râvnă dumnezeiască. A adunat învăţătură duhovnicească de la mulţi sporiţi în viaţa duhovnicească, sporind apoi în dragoste încat s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota”. Alături de marele mitropolit trebuie amintiţi mitropolitul Atanasie Crimca, Ioanichie Schimonahul, Meletie, Epifanie, mitropolitul Varlaam, mitropolitul Antim Ivireanul şi mulţi alţi trăitori şi nevoitori ştiuţi doar de Dumnezeu.
Cu toate acestea în sec. al XVIII-lea monahismul românesc a cunoscut un declin duhovnicesc, cauzat de numărului mare al mânăstirilor închinate Locurilor Sfinte şi Athosului. Slăbirea generală a mânăstirilor s-a făcut şi prin retragerea multor călugări spre sihastrii. O grea lovitără a fost dată vieţii mânăstireşti prin decretul de secularizare promulgat în anul 1864 de domnitorul Al. I. Cuza, prin care multe aşezăminte au fost desfiinţate, lăsate în părăsire sau transformate în biserici parohiale. Spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi-au reluat activitatea câteva mânăstiri. Cea mai mare vatră sihastrească de la noi se afla în zona Neamţului cu mânăstirile Agapia, Secu, Sihăstria, Sihla. În prima jumătate a sec. al XX-lea viaţa de sihăstrie propriu-zisă se menţinea doar în câteva aşezări mai importante ca: Neamţ, Agapia Veche, Sihastru, Poiana Mărului, Frăsinei, Peştera. Pe lângă aceste sihăstrii organizate mai existau peste 200 de sihăstrii solitare. În 1950 multe dintre acestea au fost desfiiţate de regimul comunist.
În contextul spiritualităţii creştine prin cuvântul “isihasm” se face astăzi referire la cel puţin două fenomene distincte. Primul priveşte acea spiritualitate originală a monahismului răsăritean şi care poate fi definită ca o orientare contemplativă, ce pune desăvârşirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate. Ceea ce o caracterizează este tocmai afirmarea excelenţei şi chiar a necesităţii isihiei pentru a ajunge la o asemenea unire. Însuşi termenul grecesc, de la care este derivat cuvântul isihasm, desemnează o stare de calm, de pace, de liniştire, care exclude orice formă de agitaţie. În această perspectivă isihia poate fi distinsă în două forme: una exterioar, care constă în îndepărtarea de lume, de oameni şi de preocupările lor. Alta interioară care priveşte mintea şi latura spirituală a omului. Al doilea fenomen se prezintă însă ca o mişcare organizată. Este vorba de metoda de rugăciune, bazată pe invocarea neîncetata a numelui lui Iisus, a cărei formă practică apare în mânăstirile de la Athos în secolele XII şi XIV. Într-un atare context, termenul “isihasm” se extinde până la a cuprinde atât mişcarea de înnoire spirituală datorată Sf. Grigorie Sinaitul, cât şi sintezei filosofico-teologică elaborată de Sf. Grigore Palama pentru a-i apăra şi a-i susţine pe cei care foloseau această metodă. Peste ani se adaugă mişcării isihaste un apelativ nou acela “neoisihasm”, pentru a desemna repetarea celui de-al doilea fenomen de această dată în sec. al XVIII-lea prin lucrarea duhovnicească a lui Vasile de la Poiana Mărului, a Sf. Paisie Velicikovski, a Sf. Macarie al Corintului şi a Sf. Nicodim Aghioritul. Este vorba de fapt de un nou moment al istoriei spiritualităţii răsăritene, având strânse legături cu isihasmul secolelor XIII şi XIV şi care a avut ca o expresie tipică a sa valorizarea elementelor spirituale legate de lumea Filocaliei. Toate aceste fenomene legate de termenul “isihasm” au avut o mare influenţă asupra spiritualităţii Bisericii Ortodoxe Române, fuzionînd şi dând naştere unei “tradiţii isihaste româneşti”.
Marius I. BUZĂŢELU

Sfinţii români in calendarul ortodoxiei

Sfinţii români in calendarul ortodoxiei

- Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească .
- Au existat până acum două evenimente de canonizare ale unor sfinţi români, în 1955 şi în 1992.
- În aceste zile Biserica Ortodoxă Română a cinstit o parte din aceşti noi sfinţi canonizaţi.
- Sfinţii români sunt sărbătoriţi şi în întreaga lume ortodoxă, iar în calendarul nostru sunt trecuţi in mod special cu cruce neagră.

Credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos şi botezul creştin unesc într-o mare familie, a Bisericii, toate neamurile, stările sociale şi toate vârstele: “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nici parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” spunea Sf. Apostol Pavel (Galateni III, 28), iar Sf. Apostol Petru adăuga: “în fiecare neam, cel ce se teme de Dumneze şi face dreptate este plăcut Lui” (Fapte X,35). Şi, într-adevăr, mai toate popoarele creştine din antichitate au avut şi au sfinţii lor, începând cu grecii şi romanii, care au dat cel mai mare număr de sfinţi din calendarul ortodox, continuând cu sirienii, daco-geţii, egiptenii, perşii, armenii, gruzinii (ivirii), celto-gallii şi alte neamuri, care formau imensul conglomerat etnic al Imperiului Roman din secolele I-IV ale erei creştin pe teritoriul căruia a apărut şi s-a răspândit creştinismul.
În epoca persecuţiilor religioase din primele patru secole ale erei noastre, creştinismul dunărean a dat o serie de martiri şi sfinţi dintre strămoşii noştri daco-romani din Tracia, Moesia şi Dacia Traiană. Exemple sunt mucenicii Dasius (Tasios) şi Emilian Mărturisitorul de la Durostorum (Silistra), Chiril din Axiopolis (Cernavodă), preotul Montanus cu soţia sa, Maxima, din Singidunum (Belgrad), episcopul misionar Niceta de Remesiana, mucenicii Nichita Romanul, Sava Gotul, episcopii Bretanion (Vetranion) din sec. IV şi Teotim ai Tomisului, cei patru sfinţi mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, ale căror sfinte moaşte, descoperite la Niculiţel, Dobrogea, sunt depuse acum la mănăstirea Cocoş, din jud. Tulcea dar si Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion.
Cei doi sfinţi daco-romani au trăit în cetatea Halmyris, situată în apropiere de braţul Sf. Gheorghe al Dunarii şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea). Ei au patimit, între anii 298-303, sau poate şi mai devreme, în timpul domniei împăratului persecutor Diocleţian. Viaţa, minunile şi mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg în Actul martiric sau Pătimirea acestor doi mărturisitori ai lui Hristos. Se spune că pe vremea lui Diocleţian trăia, undeva “în părtile Răsăritului”, poate în Asia Mică, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viaţă evlavioasă şi trăia neprihănit”, crescut de mic copil în învăţăturile Domnului. Prin puterea rugăciunii sale, Dumnezeu îl învrednicise de darul facerii de minuni, căci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curăţa pe leproşii care veneau la el, pe slăbănogi îi însănătoşea şi alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Actul martiric istoriseşte apoi întâlnirea dintre Epictet şi tînărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, “de neam vestit şi fiica a senatorului Iulian”. În discuţia pe care au avut-o, blândul părinte Epictet l-a îndemnat cu stăruinţă să vină la Dumnezeu şi la Biserica creştină. A doua zi, tînărul Astion a venit din nou la preotul Epictet şi l-a rugat, ca după primirea botezului, să plece degrabă amîndoi într-un ţinut îndepărtat, unde îi va îndruma Duhul Sfînt, pentru ca tatăl lui să nu determine să se întoarcă. Epictet a îndeplinit dorinţa tînărului său prieten şi astfel, după ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungînd “în ţinuturile sciţilor”, deci în provincia romană Sciţia Mică, în cetatea Halmyris, nădăjduind că acolo nu-i va cunoaşte nimeni. Dupa ce s-au stabilit acolo, “puterea cerească a început să săvîrşească, prin Sfântul Epictet, mai multe semne şi minuni în ţinutul sciţilor”. Actul martiric povesteşte, că după vreo 17 ani, comandantul militar al provinciei, Latronianus, era înştiinţat despre lucrarea sfântă pe care o desfăşurau cei doi ucenici ai lui Hristos, arătându-i că “sunt nişte răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite îndepărtează pe mulţi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor săi ca “să se ducă la locuinţa sfinţilor, să-i lege, să-i puna în fiare şi să-i ducă, sub pază, la închisoare”. Fiind aruncaţi în temniţă, au petrecut toată noaptea cîntînd psalmi şi rostind rugăciuni. După o sumară judecată cei doi sfinţi au fost executaţi, sfinţind cu scump sângele lor pământul Dobrogei.
Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească. Organizându-se sub directa dependenţă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ea a primit în cultul ei Sinaxarul şi Calendarul (lista sfinţilor) din Biserica grecească, în care se află nu numai sfinţii din epoca anterioară despărţirii Bisericilor, care sunt cinstiţi în toată Ortodoxia, ci şi sfinţii naţionali şi neomartirii greci introduşi treptat în sinaxarele greceşti, după Marea Schismă şi chiar o parte din cei bulgari, sârbi şi ruşi.
Atât solemnităţile pentru extinderea cultului local al sfinţilor mai vechi, cât şi cele pentru proclamarea solemnă a canonizării noilor sfinţi români şi pentru inaugurarea oficială a cultului lor, au avut loc în cursul lunii octombrie din anul 1955, după un program dinainte stabilit de Sfântul Sinod, în conformitate cu regulile şi uzanţele tradiţionale respectate în celelalte Biserici autocefale ortodoxe pentru asemenea împrejurări, după ce se întocmiseră şi slujbele sfinţilor respectivi. Biserica a trăit atunci zile înălţătoare şi de neuitat, de faţă fiind şi întâistătători sau delegaţi ai mai tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale surori. Sfântul Sinod a mai hotărât la 20 iunie 1992 ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Romană, sa se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravila cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire s-a instituit DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI. Această zi de pomenire a fost aşezată în calendarul Bisericii noastre în a doua Dumincă după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastra de-a lungul veacurilor.
Generalizarea cultului local al sfinţilor de origine străină, dintre care unii sunt cinstiţi şi în ţările lor de origine, precum şi participarea reprezentanţilor unor Biserici ortodoxe autocefale la solemnităţile pentru proclamarea canonizărilor, au constituit un fericit prilej şi mijloc de reluare a legăturilor interortodoxe şi de întărire a sentimentului de frăţietate, de comuniune spirituală şi de solidaritate, care unesc Biserica noastră cu celelalte Biserici ortodoxe surori.

(Marius I. BUZAŢELU)