Mânăstirea Mera, testament spiritual al familiei domnitoare Cantemir

MÂNĂSTIREA MERA, TESTAMENT SPIRITUAL
AL FAMILIEI DOMNITOARE CANTEMIR

- Singura ctitorie a Cantemireştilor se ridică pe vatra ţăranilor liberi din Ţara Vrancei
- Datorită situării sale la hotarele dintre două ţări surori, biserica mănăstirii Mera descoperă o arhitectură tradiţională moldo¬venească ce se interferează cu elemente de construcţie munteneşti
- Edificiul monastic se dorea şi o necropolă domnească pentru familia Cantemir, după modelul voievozilor moldoveni

Nicicând în istoria unui popor nu i-a fost dat ca un râu atât de mic să despartă fraţii aceluiaşi părinte, poporul român. În ciuda acestei separări au existat semne şi dovezi ale apartenenţei la aceiaşi credinţă, limbă şi istorie. Unul dintre simbolurile românismului este şi mânăstirea Mera, singura ctitorie a familiei Cantemir. Zidirea se înalţă semeaţă în comuna Mera, aflată la 12 km de oraşul Odobeşti şi aproape 25 de km de municipiul Focşani.
Miera sau Mera aşa cum apare într-un document din 26 august 1688, sau Mira cum mai este cunoscută în mai multe hrisoave domeşti, îşi trage numele fie de la cuvântul de origine slavă ce se tâlcuieşte păşune, fie dintr-o derivare toponimică cu numele unor stăpâni de ocini de prin partea locului.
Istoria mânăstirii străbate veacurile iar începuturile ei sunt acum vorbe de legendă. Se spune că un oarecare boier Moţoc, din Odobeşti, ajutat de episcopul Ioan al Romanului ar fi încercat să ridice pe acest platou din stânga Milcovului un schit cu biserică din lemn şi câteva chilii pentru călugări. După moartea boierului şi a ierarhului, jupâneasa Ursa Moţoc a cedat lui Constantin Vodă Cantemir dreptul de ctitorie “să o istovească, să o facă măria sa monastire mare ce se zice monastire domnească”.
Astfel, pe la 1688 Vodă Cantemir a ridicat o biserică din lemn, deşi dorinţa ctitorului ar fi fost să o facă din zid, probabil conjunctura vitregă nu i-a înlesnit realizarea gândului său. Motivele pentru care familia Cantemir a hotărât să închine Domnului o mânăstire într-un loc îndepărtat de capitala ţării şi aflat la hotare sunt simple. Marea Moldovă fusese binecuvântată cu numeroase biserici şi mânăstiri ridicate prin grija şi milostivirea domnitorilor dar şi a unor boieri cu frica de Dumnezeu. Ţara Vrancei era o vatră a ţăranilor liberi, cu obşti răzăşeşti, neocupată am putea spune de marile familii boiereşti. În această zonă, după cum spune marele istoric Nicolae Iorga, domnii Cantemireşti şi-au aşezat fundaţia mânăstirii iar acest aşezământ voievodal şi-a înfipt trupul ca o pană în moşiile răzeşilor vrânceni. Era totodată şi o mare cinste pentru locuitorii de pe apa Milcovului, căci domnul îi blagoslovea cu zidirea unei sfinte mânăstiri.
Spre sfârşitul vieţii sale Constantin Cantemir a închinat ctitoria sa mânăstirii Vatoped pentru a se putea întreţine cuvenita rânduială bisericească şi mânăstirească. Acest aşezământ monastic, la început poate schit, a rămas în aceiaşi stare de la primul ctitor până la a doua domnie a fiului său, Antioh Cantemir. Numit de cronicarul Ion Neculce “om mare, cinsteş, chipeş, la minte aşezat, judecător drept”, Antioh, urmând poate exemplul altor domnitori moldoveni, se gândea la refacerea şi dezvoltarea acestei modeste aşezări monahale. De aceea în cinstea tatălui său, energicul domnitor a purces la ridicarea mânăstirii pe care “au vrut să o tocmească, să o înzestreze cu moşii şi cu bucate, să o facă monastire şi să o închine la Sfântagora, ce se zice sfântului munte Athos”, după cum grăiesc cronicile vremii. Şi tot ele ne dezvălui şi gândul tainic al domnitorului, care “se hotărâ să clădească o biserică după chipul de la Cetăţuia a lui Duca Vodă”.
Gândurile au devenit faptă, căci în primul an al domniei, pe al 1705, s-a început zidirea mânăstirii, ispravnic fiind Cârstea Vornic. La Mera s-au ridicat biserică nouă din zid, chilii pentru călugări, casă mare cu cerdac şi pvniţe, clopotniţă, toate acestea fiind fortificate cu un zid de incintă şi turnuri de apărare, făcând din acest aşezământ monahal una dintre cele mai puternice cetăţi mânăstireşti din ţară. Acest fapt era urmarea situarii ei la hotarele ţării, în calea tuturor răutăţilor. Antioh Cantemir a adus apoi de la Iaşi la Mera, prin 1707, osemintele părintelui său spre veşnică odihnă.
Ca şi în alte locuri sfânta mânăstire a avut de suferit în urma unor evenimente neprielnice neamului nostru. În tumultosul veac 18, când trei mari împerii: habsburgic, ţarist şi otoman îşi disputau supremaţia încrucişându-şi săbiile pe teritoriul Ţărilor Române, cei care aveau de suferit erau locuitorii de aici.
O astfel de întâmplare a avut loc în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când un grup de cătane austriece s-a pus pe jaf şi pustiire. Ajunşi la Mera au prădat mânăstirea de odoarele şi podoabele sfinte ce le-a avut, au pângărit altarul şi au ucis mai mulţi părinţi. Fiind încercuiţi de oştire otomană, austriecii s-au baricadat în încinta mânăstirii. După un sângeros asediu, turcii, ajutaţi şi de armata moldoveană, au pătruns în mânăstire. Se spune că în furia lor au trecut prin iatagan pe toţi cei care i-au întâlnit, între aceştia fiind şi numeroşi monahi. Mai mult, au dat foc bisericii, chiliilor, distrugând şi o parte a zidului fortificat. Urgie şi pustiire se abătuse peste mândra zidire a familiei Cantemir. Într-o scrisoare de prin 1718 domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se plângea ţarului Rusiei că “mânăstirea noastră a fost stricată şi oasele părintelui nostru scoase şi pângărite”.
Nenorociri au mai fost la Mera prin 1739 când a fost iarăşi prădată de austrieci, apoi în vremea domniei lui Theodor Callimachi, când Moldova neputând plăti peşcheşul cerut, Crâm Ghirai, hanul tătărăsc, “a intrat în ţară şi au prădat şi mânăstirea Mirăi, cât n-au rămas în mânăstire şi în sfânta biserică nimic”. Şi după aceste pagube provocate de răufăcători, mânăstirea a fost refăcută în aşa fel încât pe la 1800 se afla într-o stare prosperă. După domnia lui Al. I. Cuza mânăstirea a fost părăsită de călugării ce i-a avut iar locaşul cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena a devenit biserică parohială.
Astăzi se mai păstrează sfântul locaş căruia i s-a adăugat un pridvor şi impresionează prin arhitectură şi volum. Pe peretele vestic se află o frescă originală care îi înfăţişează pe ctitorii mânăstirii. S-au mai păstrat catapeteasmă şi câteva din icoanele împărăteşti. Biserica este înconjurată de un zid de cărămidă şi bolovani de râu, înalt de 3-4 metri. Se întră în mânăstire pe sub turnul clopotniţei pe o poartă de lemn cu ferecătură. Incinta mânăstirii este tipică pentru un ansamblu feudal fortificat, având o formă regulată, rectangulară, cu turnuri de colţ pe două niveluri. În ziduri şi turnuri se observă gurile de tragere pentru tunuri şi flinte. Un drum de straje din lemn înconjura prin interior întreaga incintă, asigurând şi accesul la nivelul superior al turnurilor.
De curând restaurat, acest admirabil edi¬ficiu a renăscut, recăpătându-şi întreaga frumuseţe originală, multă vreme ascunsă de dărâmături şi de cârpelile greoaie ale încercărilor de consolidare. Din¬colo de măreţia suverană şi de armonia proporţiilor ceea ce uimeşte la biserica mânăstirii Mera, este savan¬ta împletire de elemente tradiţionale ale arhitecturii din Moldova, pe al cărui pământ se află, cu cele din apropiata Muntenie, rezultatul obţinut fiind o sinteză pe cât de originală, pe atât de semnificativă pentru o epocă în care cronicarii şi cărturarii celor două ţări româneşti exaltau cu mândrie ideile de latinitate, unitate şi continuitate naţională. Prin tot ceea ce reprezintă mânăstirea Mera este testamentul spiritual al familiei domnitoare Cantemir, care ridica prinos de mulţumire Domnului şi îşi aşeza ctitoria sa în hotarul vremelnic dintre cele două ţări surori, nădăjduind că cei care se numeau moldoveni ori munteni se vor numi doar români.

Marius I. BUZĂŢELU