Sfinţii români in calendarul ortodoxiei

Sfinţii români in calendarul ortodoxiei

- Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească .
- Au existat până acum două evenimente de canonizare ale unor sfinţi români, în 1955 şi în 1992.
- În aceste zile Biserica Ortodoxă Română a cinstit o parte din aceşti noi sfinţi canonizaţi.
- Sfinţii români sunt sărbătoriţi şi în întreaga lume ortodoxă, iar în calendarul nostru sunt trecuţi in mod special cu cruce neagră.

Credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos şi botezul creştin unesc într-o mare familie, a Bisericii, toate neamurile, stările sociale şi toate vârstele: “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nici parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” spunea Sf. Apostol Pavel (Galateni III, 28), iar Sf. Apostol Petru adăuga: “în fiecare neam, cel ce se teme de Dumneze şi face dreptate este plăcut Lui” (Fapte X,35). Şi, într-adevăr, mai toate popoarele creştine din antichitate au avut şi au sfinţii lor, începând cu grecii şi romanii, care au dat cel mai mare număr de sfinţi din calendarul ortodox, continuând cu sirienii, daco-geţii, egiptenii, perşii, armenii, gruzinii (ivirii), celto-gallii şi alte neamuri, care formau imensul conglomerat etnic al Imperiului Roman din secolele I-IV ale erei creştin pe teritoriul căruia a apărut şi s-a răspândit creştinismul.
În epoca persecuţiilor religioase din primele patru secole ale erei noastre, creştinismul dunărean a dat o serie de martiri şi sfinţi dintre strămoşii noştri daco-romani din Tracia, Moesia şi Dacia Traiană. Exemple sunt mucenicii Dasius (Tasios) şi Emilian Mărturisitorul de la Durostorum (Silistra), Chiril din Axiopolis (Cernavodă), preotul Montanus cu soţia sa, Maxima, din Singidunum (Belgrad), episcopul misionar Niceta de Remesiana, mucenicii Nichita Romanul, Sava Gotul, episcopii Bretanion (Vetranion) din sec. IV şi Teotim ai Tomisului, cei patru sfinţi mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, ale căror sfinte moaşte, descoperite la Niculiţel, Dobrogea, sunt depuse acum la mănăstirea Cocoş, din jud. Tulcea dar si Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion.
Cei doi sfinţi daco-romani au trăit în cetatea Halmyris, situată în apropiere de braţul Sf. Gheorghe al Dunarii şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea). Ei au patimit, între anii 298-303, sau poate şi mai devreme, în timpul domniei împăratului persecutor Diocleţian. Viaţa, minunile şi mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg în Actul martiric sau Pătimirea acestor doi mărturisitori ai lui Hristos. Se spune că pe vremea lui Diocleţian trăia, undeva “în părtile Răsăritului”, poate în Asia Mică, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viaţă evlavioasă şi trăia neprihănit”, crescut de mic copil în învăţăturile Domnului. Prin puterea rugăciunii sale, Dumnezeu îl învrednicise de darul facerii de minuni, căci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curăţa pe leproşii care veneau la el, pe slăbănogi îi însănătoşea şi alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Actul martiric istoriseşte apoi întâlnirea dintre Epictet şi tînărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, “de neam vestit şi fiica a senatorului Iulian”. În discuţia pe care au avut-o, blândul părinte Epictet l-a îndemnat cu stăruinţă să vină la Dumnezeu şi la Biserica creştină. A doua zi, tînărul Astion a venit din nou la preotul Epictet şi l-a rugat, ca după primirea botezului, să plece degrabă amîndoi într-un ţinut îndepărtat, unde îi va îndruma Duhul Sfînt, pentru ca tatăl lui să nu determine să se întoarcă. Epictet a îndeplinit dorinţa tînărului său prieten şi astfel, după ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungînd “în ţinuturile sciţilor”, deci în provincia romană Sciţia Mică, în cetatea Halmyris, nădăjduind că acolo nu-i va cunoaşte nimeni. Dupa ce s-au stabilit acolo, “puterea cerească a început să săvîrşească, prin Sfântul Epictet, mai multe semne şi minuni în ţinutul sciţilor”. Actul martiric povesteşte, că după vreo 17 ani, comandantul militar al provinciei, Latronianus, era înştiinţat despre lucrarea sfântă pe care o desfăşurau cei doi ucenici ai lui Hristos, arătându-i că “sunt nişte răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite îndepărtează pe mulţi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor săi ca “să se ducă la locuinţa sfinţilor, să-i lege, să-i puna în fiare şi să-i ducă, sub pază, la închisoare”. Fiind aruncaţi în temniţă, au petrecut toată noaptea cîntînd psalmi şi rostind rugăciuni. După o sumară judecată cei doi sfinţi au fost executaţi, sfinţind cu scump sângele lor pământul Dobrogei.
Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească. Organizându-se sub directa dependenţă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ea a primit în cultul ei Sinaxarul şi Calendarul (lista sfinţilor) din Biserica grecească, în care se află nu numai sfinţii din epoca anterioară despărţirii Bisericilor, care sunt cinstiţi în toată Ortodoxia, ci şi sfinţii naţionali şi neomartirii greci introduşi treptat în sinaxarele greceşti, după Marea Schismă şi chiar o parte din cei bulgari, sârbi şi ruşi.
Atât solemnităţile pentru extinderea cultului local al sfinţilor mai vechi, cât şi cele pentru proclamarea solemnă a canonizării noilor sfinţi români şi pentru inaugurarea oficială a cultului lor, au avut loc în cursul lunii octombrie din anul 1955, după un program dinainte stabilit de Sfântul Sinod, în conformitate cu regulile şi uzanţele tradiţionale respectate în celelalte Biserici autocefale ortodoxe pentru asemenea împrejurări, după ce se întocmiseră şi slujbele sfinţilor respectivi. Biserica a trăit atunci zile înălţătoare şi de neuitat, de faţă fiind şi întâistătători sau delegaţi ai mai tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale surori. Sfântul Sinod a mai hotărât la 20 iunie 1992 ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Romană, sa se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravila cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire s-a instituit DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI. Această zi de pomenire a fost aşezată în calendarul Bisericii noastre în a doua Dumincă după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastra de-a lungul veacurilor.
Generalizarea cultului local al sfinţilor de origine străină, dintre care unii sunt cinstiţi şi în ţările lor de origine, precum şi participarea reprezentanţilor unor Biserici ortodoxe autocefale la solemnităţile pentru proclamarea canonizărilor, au constituit un fericit prilej şi mijloc de reluare a legăturilor interortodoxe şi de întărire a sentimentului de frăţietate, de comuniune spirituală şi de solidaritate, care unesc Biserica noastră cu celelalte Biserici ortodoxe surori.

(Marius I. BUZAŢELU)