Interviu cu Dan Puric

« Un mare artist trebuie sa fie si un mare marturisitor »

Daca nu ai chemare sau daca nu traiesti pentru ceea ce faci, lucrul acesta se vede. In acel moment incetezi de a mai fi ceea ce ti-a fost dat : pom roditor de mere sau de pirsici, cioban pe munte ori actor pe scena. Aceasta inseamna in primul rand ca scanteia divina din tine inceteaza de a te mai trai. Putini sunt cei care cunosc acest adevar si-l impartasesc si celorlalti.
Unul dintre ei este binecunoscutul actor de pantomima Dan Puric, cel cand hranitor pentru suflet ca un mar cand ti-e foame, cand dulce si inmiresmat ca o piersica cand ti-e sete, cand aspru si neinduplecat ca un muntean cand te vede ca o cam dai cu bata-n balta si ti-e frica sa-i spui adevarului pe nume.
Dorindu-va nu doar sa-l cititi, ci si sa-l ascultati cu inima pe minunatul om care este Dan Puric, reporterul va invita deopotriva ca in randurile de mai jos sa redescoperiti impreuna cu domnia-sa o parte din dumneavoastra si o parte a lumii in care traim, cu bunele si cu relele sale.
Pentru cei care va cunosc deja, cat si pentru cei care va stiu mai putin, spuneti-mi va rog, cine sunteti dumneavoastra, domnule Dan Puric ?
Personal ma identific ca un om care s-a nascut intr-o tara ce te indreptateste sa-ti zici cam asa : « fa-ma mama cu noroc / si arunca-ma in foc », adica fericit deopotriva ca m-am nascut in acest spatiu si nefericit cand ma uit la atatea cate ni se intampla. Intr-un fel, imi identific existenta ca pe o stare de constiinta in fata lui Dumnezeu. In rest totul este o figuratie mai mult sau mai putin reusita. Atat pentru cei care ma cunosc cat si pentru cei care nu ma cunosc, aceasta este, cred, identitatea mea.
Ca actor intr-o lume care se degradeaza tot mai mult in vorbe, ce semnificatie credeti ca mai are astazi cuvintul ?
El ajunge din nefericire un vehicul alienat si alienant de pervertire a comunicarii. Ca sa-l recastigi este nevoie de o asceza, care se face prin tacere. Nu e vorba de a inlatura cuvantul, ci de a-l folosi in mod autentic.
In arta dumneavoastra, tacerea este o forma a cuvantului ?
Tacerea este o forma a comunicarii, in timp ce cuvantul este un mijloc. Tacerea este un limbaj si nu o infirmitatea, ca mutenia spre exemplu. Tacerea este acel nivel al comunicarii care se circumscrie zonei atitudinale.
Aveti un spectacol care se numeste « Made in Romania ». In opinia dumneavoastra, ce producem noi aici in Romania si pentru cine ?
Este vorba despre doua aspecte diferite. Odata este o mostenire a ideologiei comuniste care promoveaza o imagine idilica si colorata a unui rai terestru, care nu face decat sa ascunda adevaratele rani ala acestui neam si pe urma este o chestiune de impact, de strategie politica oficiala, care este felul in care se promoveaza imaginea tarii in lume. Mai intra insa in discutie si un al treilea lucru : este fata cea neintinata a tarii, pentru curatenia caruia sunt responsabili oamenii de constiinta adevarata si artistii. De ani de zile ne-am obisnuit sa mimam, sa ne mimam competentele si sa cosmetizam realitatea. Toata lumea stie, clasa politica mimeaza democratia. De ce ? Aici e de facut un studiu de antropologie politica. Mimeaza pentru ca sunt ilegitimi, dar si pentru ca stiu ca suflul lumii civilizate este democratia. Singurul lucru bun care se intampla la noi este ca oamenii sunt lasati sa vorbeasca mai slobod, dar parghiile puterii sunt tot de tip neocomunist. Si noi ce facem ? Trimitem trupe de dansuri populare cu un folclor cam prafuit, facem videoclipuri cu pelicani in Delta, adica pudram realitatea. Cand vine cineva din Occident si vede ce se intampla in haosul asta si in tranzitia asta, isi da cu pumnii in cap.
Se vede tranzitia noastea la ei ?
Se vede si are o aprenta schizoida, ca in reclamele alea la tutun : deasupra reclama, dedesubt anuntul ca tutunul dauneaza grav sanatatii. Este vorba despre doua Romanii paralele. Noi, aici, avem de-a face cu oameni care mimeaza, iar lucrul acesta se vede. Sa ne gandim numai la multitudinea de televiziuni care nu fac decat sa asigure o diversitate in minciuna, in manipulare si nu in autentic.
Oare publicul manipulat nu mimeaza si el ?
Asa este. Dupa 55 de ani de sedinte UTC – PCR in care noi ne faceam ca ascultam iar ei se faceau ca ne vorbesc s-a creat un reflex al minciunii reciproce. Si-atunci apare comportamentul schizoid. Populatia se descurca cum poate, ceilalti fura cat pot si inca cu acte in regula. Asta duce la distrugerea reperelor si la aparitia minciunii-adevar. O fi fost el in puscarie, dar a fost si turnator ! Vezi cazul lui Coposu de care nu le-a fost rusine sa spuna ca a fost informator al Securitatii. Pe cand eram elev la liceu am fost chemat sa fiu facut informator. Au venit la mine sa ma puna sa semnez o chestie si in clipa in care m-au intrebat cine face politica le-am spus ca cel care face politica in clasa este Dan Puric. Asta era felul lor de a te atrage, incercau sa te faca sa te simti important. Ceea ce se face astazi cu dosariada nu e altceva decat o mimare a desconspirarii. Se incepe cu informatorii de doi bani in timp ce aia mari stau deoparte. Securitatea nu mai are rival, asa ca s-a pornit intre ei o lupta intraspecifica.
Foloseste cuiva lupta aceasta ?
Le foloseste lor. Noua ne face viata inca si mai mizerabila. Lumea asteapta ceva autentic. Nu este asa. E o diversiune, un kitch politic pe care cu inteligenta si luciditate il vezi ca nu are nimic de-a face cu un act lamuritor. Asta nu inseamna ca trebuie descurajati oamenii care au intentii bune si vor sa faca ceva. Ar trebui insa sa delimitam zona autenticului de a cea mimata.
Cine poate face lucrul acesta ? Multi spera ca timpul le va rezolva pe toate, dar dupa cum se stie timpul nu poate face nimic in chestiuni de morala.
Ei asteapta, fiindca deja generatia fiului meu nu mai este atat de interesata sa mai afle adevarul ci de cum sa traiasca mai bine. Dar traumele nerezolvate se vor transmite de la o generatie la alta si daca nu incercam sa eradicam virusul care ne macina n-o sa ne fie prea bine. E ca in cartea lui Huizinga « Homo Ludens » unde doi copii se joaca de-a fotbalul si tot jucandu-se ei de-a fotbalul ajung sa-l si joace cu adevarat. Copiii aceia ajung pana la urma sa faca lucruri autentice. Este important sa facem si noi la fel, ca sa scurtam timpul. Altfel ne pacalim, iar a fi pacalit este o pierdere de timp. Mi-a spus vara asta un cioban pe un varf de munte : « cand o sa vina sfarsitul lumii oamenii or sa se certe intre ei si vor trai de pe-o zi pe alta ». Era cam necajit, dar avea dreptate. Unul ca el ar putea fi oricand presedintele Romaniei, fiindca ar sti cum sa ne insanatoseasca spirtual. De oameni ca el avem noi nevoie.
Ce faceti cu gandurile si cu atitudinile dumneavoastra cand sunteti fata-n fata cu publicul ? Cum reusiti sa i le comunicati ?
Folosind limbajul tacerii. Am gasit la Constantin Noica o definitie care m-a impresionat. Spunea : « Pantomima este forma tacerii umane ». E un gand extraordinar. Tacerea umana este o esentializare a comunicarii care iti asigura onestitatea gandurilor si care exclude cenzura.
Poti pacali prin tacere?
Tacerea nu minte niciodata. Un proverb chinez zice : « Cand oamenii mint, mainile vorbesc ». Sigur, exista si taceri perverse. Tacerea poate fi folosita si pentru a ascunde. Dar cand face asta, ea spune ca ascunde.
Intr-un celebru dictionar francez in dreptul cuvantului pantomima apare urmatoarea definitie : «actiune de a exprima si transmite sentimentele prin intermediul gesturilor. Capacitate de a imita totul » . Ca actor de pantomima sunteti de acord cu autorii care au dat aceasta definitie ?
Este putin cam limitativa. Pentru ca gestul poate sa si descrie, dar si sa se termine in anecdotic. Tipul acesta de arta al pantomimei vine de la greci, intrucat pe ei i-a interesat sfera mimesisului, dar trece dincolo de preocuparile lor, putand deveni marturisitor.
Ideea marturisirii aparea si la vechii actori greci ?
Au avut-o si ei. La inceput a fost dorinta normala, fireasca din om de a imita realitatea cu scopul de a se detasa de ea. Arta imitativa a inceput ca un demers de aparare in fata realitatii. Abia mai tarziu, in perioada crestina, arta mimesisului s-a transformat intr-o arta marturisitoare. In orice caz un mare artist trebuie sa fie si un mare marturisitor. Din pacate dupa Evul Mediu, cand omul a inceput sa se creada masura tuturor lucrurilor, acest caracter s-a pierdut. Atunci arta marturisitoare a murit, chiar daca ea a mai avut pe ici pe colo cate un reprezentant. Ma gandesc acum la un Tarkovski sau la Dostoievski.
Marturisirea nu este atunci cand sta omul in fata omului, ci atunci cand omul sta in fata lui Dumnezeu. Omul in fata lui Dumnezeu e Don Quijote, care este, as spune, ultimul suspin crestin al Occidentului inainte ca Occidentul sa inceapa sa se marturiseasca pe sine. In general, daca privesti prin ochii unui Don Quijote, si nu prin ochii lui Sancho, care este o fiinta comuna, poti vedea esentele. Poti ajunge astfel pana la esenta comuniunii, care este ceva dincolo de comunicare. Comuniunea inseamna lucrare dimpreuna, nu lucrare colectiva.
Simtiti lucrul acesta cu publicul, cand sunteti pe scena ?
Da. Deoarece cream impreuna, ne impingem reciproc mai departe. Publicul este cocreatorul meu. Impreuna putem ajunge sa traim acel moment atat de rar care este taina.
Dintre oamenii care vin la teatru sa va vada si sa va asculte tacand cati va inteleg mesajul pana la capat ?
Nu-mi fac astfel de probleme. Odata ce iti asumi ceea ce faci, nu asta conteaza. Important este ca eu vad roadele. Pana si faptul ca stam aici de vorba ar putea fi o roada. Faptul ca am putut sa fac doua trupe in Romania fara nici un fel de publicitate si fiind un om cam marginalizat de catre media este un semn. Eu vad ca publicul vine la spectacol. De ce vine publicul ? Vorba profesorului meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, : « De Hegel draga ! » Iac-asa ! Sau cum ar fi zis Petre Tutea : « Stiti sa raspundeti la toate intrebarile ? Da, zice ! Ce aroganta socratica ! Dar vi s-a intamplat sa nu stiti ? Da, mi s-a intamplat ! Si ce faceti ? Am o metoda extraordinara : raman perplex ! La o asemenea atitudine cand aroganta e mimata si smerenia e-n exercitiu nu poti decat sa te inclini !
Ce lucruri vi se par importante ?
Sa nu-ti faci griji. Ai ograda ta acolo, stropeste-o tu ! Ai un mar al tau acolo, ocupa-te tu de el. Daca s-a milostivit Dumnezeu de tine, fa ce ai de facut, cat de putin ti s-ar parea. Uite, nu mai departe de ieri am iesit de la o intalnire unde se vorbea de milioane de euro si m-a intampinat un batranel care mi-a zis : « Auzi, m-ajuti sa-mi dai tu putin gulerasu’ asta, ca e cam sucit ? » Si l-am indoit, … asa, incet … . « Vezi, asta-mi place, fara violenta ! ». Gestul acela de a indoi gulerul batranelului m-a readus in palma lui Dumnezeu. A fost o chemare la micile detalii, la acum si aici. Noi vrem sa traim in taina, cand de fapt taina ne traieste pe noi. Mintea noastra detectivista nu stie cum sa-l gaseasca pe Dumnezeu si de aceea e nevoie de taine.
Au tot aparut in ultima vreme romane si filme care incearca sa devoaleze taina, folosind metode, asa cum le-ati numit, detectiviste. Si au mare succes !
Nu e un mare succes ci e o mare greseala ! Au succes pentru ca satisfac curiozitati de moment. Bei si dupa o jumatate de ora ti se face iar sete, cam asta e, un fel de semidrog care induce dependenta. Asemenea literatura si arta raspund nevoii omului de a identifica totul. Omul nu poate sta prea mult timp cu fata spre necunoscut, mai ales cand are frigiderul plin si sufletul gol. Oamenii sunt facuti dupa chipul lui Dumnezeu, dar cu asemanarea trebuie sa lucram pana la moarte. Asemanarea este o desavarsire, iar asta presupune efort. Este mai usor sa cobori modelul si sa-l aduci la nivelul vietii comune si limitate. Pentru a fi dupa chipul lui Dumnezeu iti trebuie vocatie.
Ce intelegeti dumneavoastra prin a avea vocatie ?
Vocatie au de exemplu monahii, dar ei sunt inutili din punctul de vedere al omului. Ei nu sunt productivi, desi pe lacrima si pe rugaciunea lor sta temelia lumii. Iata o gratuitate. Dumnezeu a facut multe gratuitati. Cum ar fi iubirea. Cand esti indragostit nu esti productiv, ba dimpotriva ! Avea dreptate Sfantul Augustin cand spunea : « Iubeste si fa ce vrei ! » Pentru ca atunci cand iubesti lucrurile vin de la sine. Trebuie sa recastigam acest fel de a iubi. Este atat de simplu, incat ceea ce a facut omenirea de la Christos incoace nu este decat o amanare. Vorbesc aici nu de iubirea fariseica, ci de iubirea adevarata care inseamna respect si care ne imbogateste.
Ce va spune sintagma « mari romani » ?
Seamana cu ala care spune in piata ca ce rosii mari are el, care pune marimea inaintea calitatii. In momentul in care apar in piata si incep sa strig mai tare ca toti despre produsele mele, inseamna ca ceva e putred. Marii romani pentru mine sunt ca niste pietre care m-au ajutat sa trec raul tulbure. Sunt oameni care mi-au fost de ajutor.
Cand se face o emisiune la televizor despre mari romani, inseamna ca ceva cu romanii ceilalti, mai mici, nu e in ordine ?
Cam asa. In primul rand trebuie stabilita dimensiunea acestei provocari. Ea vine dintr-o minte vinovata, pentru ca are ca scop crearea confuziei si ruperea reperelor. Ideea a fost preluata mimetic, am luat-o si noi ca sa fim in rand cu lumea, fara sa ne intrebam daca lumea n-a luat-o cumva razna. Am luat-o nu in rost cu lumea, ci in rand cu ea. Un mare chirurg francez din secolul al XVII-lea spunea ca prefera sa aiba dreptate de unul singur decat sa se insele alaturi de o mie de imbecili. Ideea aceasta cu mari romani declanseaza in mintile slabe o dubla reactie : in primul rand initiativa mitocanului de a-si etala haosul din creier, adica propriile valori, dand drumul la furtuna majoritatii care voteaza si apoi e vorba despre un kitch intelectual, ceva ce s-ar putea numi onanie intelectuala. Sa ne-nchipuim urmatoarea chestie : pe o pista de alergare ai un atlet la 100 de metri garduri. Langa el un poet, langa poet un astronaut si langa astronaut un doctor, toti alergand. Aici e sminteala. E vorba de o provocare cu premise false, pentru ca aici se rup sistemele de referinta, se intrepatrund. Nerespectand sistemul de referinte se sparge orice cod de evaluare si atunci apare pe ecran un amestec indiscernabil.
Totusi, ce i-a manat pe acesti oameni in demersul lor ?
Pai tocmai garda jos a intelectualilor si ignoranta lumii au facut asta. Intelectualii au fost pusi la munca pe un teren gol. Atitudinea lor ar fi trebuit sa fie de genul : eu nu raspund la false provocari, faceti asta oriunde dar nu la mine in gradina unde marul se cheama mar si caisa, caisa. Daca cineva a fost un geniu eu nu trebuie decat sa ma bucur si sa-l stimez. Cand era mai mic, ii citeam fiului meu din Scrisoarea a III-a, iar el zicea « Tati, parca este o simfonie ». Asta inseamna ca Eminescu avea vocatie. Punandu-l la intrecere cu oricine altcineva, nu facem decat sa cream confuzie. Exista o intimitate a omului cu valorile. E ca si cu fiinta iubita. Dar astia au facut un fel de Big Brother si cu valorile noastre.
Ce atitudine aveti fata de toate acestea ? Va intristeaza ?
Daca te intristezi ai pierdut partida. Trebuie sa ramai senin. Umorul este o arma care izbaveste. Atentie, am spus umorul, nu bascalia ! Atitudinea mea este una senina, nici macar ganduri de revolta nu incerc, caci asta ar insemna ca omologhez fenomenul. Sigur ca pe undeva este un lucru amar. Insa cred ca e vorba doar de un val. Am mare incredere nu atat in prezent, cat in ceea ce a dat aceasta tara si in ceea ce stiu ca va da.

Interviu realizat de Stefan Ionescu

Dan Puric la Realitatea Tv

Realitatea TV, Emisiunea 100% – Ediţie de Colecţie, (decembrie 2005)

Robert Turcescu: Bună seara, doamnelor şi domnilor! Confruntarea “100%” din această seară este una aparte. Începe să devină, aş putea spune, o tradiţie pentru emisiunea „100%”. E o confruntare de final de an cu actorul Dan Puric. Bună seara, domnule Puric!

Dan Puric: Bună seara, domnule Turcescu!

R.T.: E o nebunie în oraş: maşini bară la bară, cozi interminabile în supermaket-uri. Deja nu mai e febra cumpărăturilor, pare aşa un soi de disperare a cumpărăturilor. Înseamnă că românii au bani, că o ducem mai bine, nu? D.P.: Nu! Înseamnă că au încă un sistem reactiv la spaimă. Pe vremea lui Ceauşescu se întâmpla acelaşi lucru, iar acum, din nefericire, se confundă Sărbătoarea Crăciunului cu această abundenţă sau frică, spaimă – nu pot să mi-o descifrez. Oricum lucrurile ar fi fost mai frumoase şi mai bune pentru noi dacă ar fi fost un echilibru. Românilor pesemne că li s-a inculcat chestia asta, că se va schimba ceva, şi atunci se pregătesc subconştient pentru anul care vine şi cu un fel de disperare a traversării a celui care vine de dincolo. Şi nu se schimbă nimic.R.T.: Vă încadraţi în nebunia aceasta a cumpărăturilor? Mergeţi, adunaţi repede, faceţi cadouri cât mai scumpe, cheltuiţi…

D.P.: Nu! Dar nu dintr-un spirit de frondă, ci dintr-un soi de normalitate. Trebuie să faci lucrurile cu măsură. Vorba lui Socrate care spunea: „piaţa este plină de lucruri de care eu nu am nevoie.” Este păcat că omul nu rămâne în zona necesarului. Este şi un soi de isterie comercială care se declanşează. Şi moda vine şi de dincolo şi nu trebuie să te laşi contaminat de ea.

R.T.: Uite că mai închidem un an – 2005. Ce fel de an a fost?

D.P.: Este un an trist pentru că e un fel de discurs politic în buclă, repetitiv. Nu se iese din sistem. Suntem înconjuraţi, ca să spunem aşa.

R.T.: Nici anul ăsta?!

D.P.: Sunt încercări. E păcat că noi suntem spectatorii unor confruntări politice care nu au legătură cu ţara. Revanşele, vendetele personale nu au legătură cu noţiunea de ţară. Ceea ce trebuie salvat aici nu este o doctrină a unui partid sau o posibilitate de existenţă a unei opoziţii, ci este sănătatea poporului român. Sunt nişte lucruri deviate de la organicitatea socială.
Şi am zis că este un discurs în buclă, un discurs repetitiv, pentru că la un moment dat îmi dădea senzaţia că mă aflu în acelaşi punct, dar într-o stare dramatică. Îmi aduc aminte, când eram stagiar la Botoşani, am auzit o întâmplare atât de absurdă, pe care Borges ar fi fost gelos să o ştie ca poveste, dar adevărată: <Vreo 15 români au vrut să fugă din ţară, pe vremea lui Ceauşescu, folosind un tir. Şi şoferul le-a spus: „Vă luaţi merinde, strictul necesar – apă, mâncare, şi 48 de ore nu vorbiţi şi nu ieşiţi afară! Staţi aici în tir! Când vă dau jos, sunteţi în Germania”. Şi au stat bieţii români, cuminţi, acolo în tir… ce-or fi mâncat – apropos de scenariu de film, aici să faci un film extraordinar şi să-l duci în occident, ar fi nemaipomenit – şi după 48 de ore s-au deschis uşile. Şi le-a zis: „Vedeţi este câmpul ăsta aicea, o luaţi spre Koln.” şi le-a arătat cu mâna încotro. Şi s-au dat ăia, săracii, schilodiţi, nenorociţi, jos din tir şi au luat-o încet peste câmp. Respirau Germania, şi-o imaginau… şi după ce au mers vreo 500 de metri au întâlnit un ţăran şi au zis: „Sprechen Sie Deutsch?” Şi le-a zis: ”Ce-aveţi, bă, aţi înnebunit?!”> Erau tot în România. Erau în cerc. Deci, ăla făcuse turul Bacăului, pe acolo pe unde-o fi fost, şi i-a dus tot acolo. Aşa este cu România de 15 ani: suntem într-un tir şi ne lasă în acelaşi loc. Dar ne dă iluzia unei schimbări. Ei nu sunt capabili să schimbe.

R.T.: Dar ce s-a ales?! Anul trecut am avut alegeri? Ce s-a ales? Am avut promisiuni electorale…

D.P.: E sistemul prea puternic făcut după revoluţie şi burghiul actualei puteri e prea mic; au sfredelul prea mic şi nu poate să spargă ce beton s-a turnat acolo.

R.T.: Şi cât mai durează?

D.P.: Suntem în acelaşi punct…

R.T.: Cât mai durează ca să facă măcar o găurică, să vedem prin ea, să ne uităm…

D.P.: Izbăvirea nu vine de la o clasă politică care ea în sine este poluată, parazitată şi, dintr-un anumit punct de vedere, ilegitimă pentru că este moştenitoarea unei, cum să zic, succesiuni comuniste. Este, cum am zis şi data trecută, „o luptă intraspecifică”. Izbăvirea nu vine dintr-o forţă din cadrul sistemului. Ea vine de la starea de conştientizare a electoratului. Iar electoratul nostru suferă de o fractură triplă: cei în vârstă sunt blazaţi, nu mai au forţe; cei de generaţia noastră sunt total confuzi, sunt obosiţi; iar cei tineri sunt alţii – cei tineri şi-au deja ca model pe aceşti miliardari, sunt într-o sferă a ineficienţei. Şi atunci nu poţi să coagulezi aceste structuri, aceste zone ale electoratului atât de despărţite. Spunea un gânditor francez: „Tatăl meu şi tatăl lui s-au înţeles foarte bine; eu cu tata am avut nişte înţelegeri; între mine şi fiu-meu nu există nici o legătură”. Sunt rupturi şi nu e nimeni vinovat de toată chestia asta.

R.T.: Şi nu există chiar nici un element care să sudeze cele trei zone despre care vorbiţi!?

D.P.: Este dramatic pentru că din cauza timpului istoria a prins o viteză foarte mare, se accelerează extraordinar. Şi din cauză că se accelerează extraordinar s-au rupt nişte legături de comunicare de la om la omul, de la generaţie la generaţie. Copilaşii ăştia tineri au văzut nişte oameni care s-au instalat la putere, nişte oameni care au devenit miliardari în 15 ani, ceea ce dincolo era posibil doar în trei-patru generaţii, şi majoritatea vor să meargă spre modelul ăsta fals. Încercarea lor, când au scos cartea aia (Top 300) – un fel de Jurassic Park, un fel de „doriţi să revedeţi” – era să legitimeze acest model…

R.T.: Cum un fel de Jurassic park?!

D.P.: Păi, acolo vezi dinozauri scoşi aşa dintr-o dată, generaţie spontanee. Ei cu această carte vor să se legitimeze. Domnule Robert Turcescu, ştiţi care este pericolul? România, dintr-un anumit punct de vedere, dacă convertim aşa un pic lucrurile, suferă de gripă aviară de mult. Pentru că pericolul este că virusul, care este al gripei aviare şi care este versatil, se hibridizează şi trece la om. La noi a trecut. Ei au încercat să se legitimeze. Pericolul mare este că acest virus a intrat în om. Adică, ce-nseamnă!? Ne-am obişnuit cu ei.

R.T.: I-am acceptat.

D.P.: De fapt, nu ne-am obişnuit, ei fac parte din metabolism. Ne-am obişnuit cu boala şi nu este bine. Trebuie să fim total separaţi. Deci, virusul a ales spectrul uman: se transmite prin strănut, prin vedere – îi văd la emisiuni financiare, cu capital, cu nu-mai-ştiu-ce… şi ei sunt într-o impostură fantastică. Iar copilaşii ăştia nu-şi pun problema: „Dom’ne, avem o treabă de făcut în ţara asta, trebuie să trecem peste lucrul ăsta!”. Deci, este virusul luat, care a trecut la om, s-a făcut o mutaţie. Aici este pericolul cel mai mare. Nu mai interesează pe nimeni şi ei zic: „Asta e! nu mai dăm înapoi, acum trebuie să devenim şi noi ca voi”. Păi, cum!? Prin acelaşi mijloace ilegitime?! Şi atunci tot sectorul ăsta de muncă adevărată, tot sectorul de credinţă este îndepărtat şi se merge în viteză. Sunt două viteze: este viteza la care este supus poporul român prin transformarea în feuda asta izolată; şi viteza pe care ţi-o impune Occidentul, Statele Unite, sau un pericolul de la Răsărit. Pentru că, dacă vă uitaţi, acum România nu are decât trei şanse: să fie port-avion, piaţă de desfacere sau guvern ex-sovietic. Deci, echilibrul între aceste trei mari puteri trebuie să-l facă nişte minţi diplomatice nemaipomenite. Citesc în jurnalul Marthei Bibescu: <Un ţigan, săracul, avea şase copii şi trăgea să moară la Turtucaia şi a spus: „Să dea Dumnezeu să se împace împăraţii ca să fie bine ţării ăştia!”> Ce raţiune a avut! Extraordinară! Acum suntem în aceeaşi chestie. Această ţară este muşcată la intersecţie de foarte multe lucruri. Şi noi nu avem decât această condiţie. Şi eu mă întreb: noi de ce nu putem să avem condiţia să fim o naţiune puternică prin noi înşine!? Şi acest prin „noi înşine”, vorba lui Brătianu, este această conştientizare – să vezi, să diagnostichezi foarte bine situaţia. Este dramatică pentru că ea s-a extins, a prins cortexuri, este un habitat…

R.T.: Nu vorbim totuşi despre un lucru imposibil, Domnule Puric? Acest prin „noi înşine”? Trăim într-o lume în care îi e cam greu României acum să mai reuşească doar prin ea însăşi?

D.P.: Am înţeles întrebarea…

R.T.: România are nevoie de Uniunea Europeană, Traian Băsescu spune că avem nevoie de axa Bucureşti-Washington. Ne plac sau nu ne plac ruşii avem nevoie de piaţa lor, ne plac sau nu ne plac chinezii avem nevoie să pătrundem pe piaţa lor. Nu prea avem de ales…

D.P.: Prin noi înşine nu înseamnă izolare. Culmea, când Socrate a zis: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, vine Goethe şi spune: „Ce înseamnă să te cunoşti pe tine însuţi!? Să stai singur cu tine!?” Prin raport cu celălalt îţi vezi reacţiile. Deci, noi acum, la răscrucea asta, am fi avut nevoie de nişte diplomaţi, de talia lui Gafencu, care să dribleze bine monştrii ăştia care sunt toţi cinici în jurul nostru.

R.T.: Ni s-a reproşat că, de-a lungul istoriei, de fiecare dată a fost aşa, în două, sau trei, sau patru luntri.

D.P.: Dar am ieşit. Dar am ştiut să negociem bine. Am făcut şi o Românie Mare între timp.

R.T.: Credeţi?!

D.P.: Păi, să ne gândim, după consecinţele Primului Război Mondial, ce capacităţi extraordinare am putut face ca să punem pe picioare ţara asta, să putem să profităm de ţesătura internaţională. Şi acum este un regret pentru că clasa noastră politică nu are inteligenţa…

R.T.: Hai să rămânem la paranteza făcută cu Primul Război Mondial. N-a fost mai degrabă un context internaţional favorabil unde, într-adevăr am jucat bine şi am făcut România Mare, decât o inteligenţă diplomatică extraordinară din partea celor ce se aflau atunci la Ministerul de Externe?

D.P.: Este, Domnule Robert Turcescu, un context favorabil, dar au fost şi momente în care o inteligenţă şi o atitudine fermă, cum a fost Brătianu care, când l-a întrebat Clemanceau: „Unde se află România?” – Clemanceau era atunci de două ori mai mare decât e Bush acum, ca forţă politică, i se spunea „Le tigre” – a zis: ”România este acolo unde au murit 120.000 de inşi.” şi i-a trântit uşile, de s-a numit „Pacea cu uşile trântite”. România atunci a însemnat Regina Maria, care a vorbit cu Clemanceau şi Clemanceau a zis: „Un tigru nu poate să facă pui cu o leoaică”. Deci, personalitatea omului politic român, a Reginei, a primului-ministru care, când s-a întors în ţară, şi-a dat demisia, era o ferocitate în negociere. Noi am fost trădaţi, noi am fost lăsaţi să facem „Pacea de la Bucureşti” cu Marghiloman, noi am fost jucaţi la cărţi în ultimul hal.

R.T.: Salt peste timp: îl avem pe Traian Băsescu care spune „Marea Neagră nu poate să fie un lac rusesc”, un Traian Băsescu care se ceartă şi cu Jaques Chirac, se ceartă şi cu… cine s-o mai certa pe unde s-o duce, şi care spune „România este o ţară foarte puternică”. Şi, iată, trebuie să-şi dicteze singură destinul.

D.P.: Vedeţi, noi avem o navetă între gena de slugă, de tip vasal – ne-am căutat tot timpul o „poartă” – sau ţâfnoşenii de genul ăsta care sunt, la un moment dat, periculoase. Noi avem un destin pe care ni l-am declinat în timp. Am şi fost într-o învecinare foarte periculoasă: am avut imperii care nu ne-au civilizat, cu excepţia Imperiului Habsburgic în Transilvania, să zicem, am avut imperii care ne-au obligat să mâncăm pilaf cu mâna, sau să jucăm diferite dansuri, imperii care ne-au călcat în picioare. Noi suntem o genă obosită datorită unor asemenea învecinări. Mutaţi România în altă parte, într-o altă învecinare a civilizaţiei sau a unor raporturi care nu sunt atât de crude, de barbare. Noi facem abstracţie de ţesutul genetic al neamului nostru… ne-am erodat, suntem obosiţi, suntem vlăguiţi. Şi aici este un moment de criză – sigur că există o izbăvire din toate chestiile astea – dar este bine să analizăm şi să nu cădem aşa… A face politică externă este o treabă foarte serioasă cu România, o Românie care a ieşit dintr-un ghetou comunist şi care trăieşte acum într-o puşcărie în care suntem civili. Este o treabă foarte serioasă cum îţi declini identitatea. Uitaţi-vă cum ne-am pierdut în 15 ani de zile printr-un exerciţiu de genul „facem genoflexiuni rapid”, în trei secunde, cum ne cere o mare putere, adică suntem „sportivi”! Iar noi, de fapt, trebuie să facem exerciţii de demnitate. Spuneţi-mi, dacă faceţi un exerciţiu şi invitaţi aici un om politic, să-l întrebaţi din partea mea dacă visează la România? Ce vise are el despre România? Pentru că Take Ionescu visa, la vârsta de 15 ani, România anului 3000. Ăştia n-au program decât pe trei ani şi interes personal.

R.T.: Trei ani?!

D.P.: E mult…

R.T.: Programul la noi se schimbă din două în două luni cum se schimbă codul fiscal…

D.P.: Exact! Când Japonia a fost înfrântă, pentru prima oară s-a auzit vocea împăratului la radio şi a spus: „În 30 de ani vom fi puternici!”. A dat termen: în 30 de ani. N-a zis: „să mai vedem…” Oamenii politici de la noi sunt ca instalatorul „meu” pe care l-am întrebat: „Dom’ne, cât face?” „Păi, ştiu şi eu, domnu’ Puric…” şi se uita aşa pe lângă mine de parcă mai era unul în spatele meu. Zic: „Unde te uiţi, domne?! 300.000 de lei?! 500.000 de lei?!”. „Dacă vreţi dumneavoastră…” Adică, genetic este stricat. Responsabilitatea omului politic contemporan este mult mai mare în contextul ăsta periculos în care se dezvoltă Estul în contact cu Occidentul.

R.T.: Dumneavoastră cum visaţi la România?

D.P.: Prin spectacolele mele.

R.T.: Dar, când vă gândiţi la ce ar trebui să fie România peste nişte ani, cum o vedeţi?

D.P.: M-am gândit întotdeauna cât de izolat a rămas versul lui Eminescu când spune: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie / Ţara mea de glorii, ţara mea de vis”. Este imens! „Ţara mea de vis…” În sensul ăsta visez la o ţară puternică. Culmea! Paradoxal, deşi este umilită istoric, este înălţată de Dumnezeu. Noi avem o vocaţie tămăduitoare, noi avem armonice, Domnule Robert Turcescu. În raporturile noastre românul este esenţial, tainic. Nu nenorocitul ăsta, săracu’, care a fost mizerabilizat de ghetou, de o istorie care l-a măcelărit, ci cel tainic care are o vocaţie tămăduitoare, care ţine în el armonii. Părintele Stăniloaie spunea că „Noi suntem popor punte între Occident şi Orient.” Noi suntem omul de tip răsăritean.
Am gândit foarte mult. Să vedeţi când o să vină Uniunea Europeană peste noi, noi trebuie să privim un altul, cu alte reflexe, cu altă istorie. Tot Părintele Stăniloaie zicea: „În timp ce ei îl exersau pe Machiaveli, noi pe Neagoe Basarab, voievod creştin”. Suntem cu alte reflexe, total alţii. Sigur, tot respectul faţă de cultura Occidentului, pentru că aici noi trebuie să nu avem ţâfnoşenii naţionaliste şi să recunoaştem modelul cultural, modelul civilizator. De-asta spun că este un raport în care trebuie să păstrăm un raport obiectiv şi civilizator, de a vedea ce este bun şi ce este prost.

R.T.: Vă temeţi că nu ne vom putea integra, nu ne vom putea obişnui împreună, noi şi ei, cei spre care mergem?

D.P.: Domnule Robert Turcescu, acum o lună am jucat într-o catedrală în Franţa. Şi părintele stareţ de acolo mi-a spus: „Sunteţi pregătiţi să primiţi mizeria care vine de la noi?” Ce conştiinţă teribilă a avut omul acela! Deci, vine o mizerie pe care noi deja am început-o, am exersat-o timp de 15 ani în care am „manelizat” această ţară. În timp ce eu jucam la Oslo, de Ziua României, în faţa reprezentanţilor Curţii Regale şi în faţa ambasadelor Norvegiei, la invitaţia excepţională care mi s-a făcut de către Domnişoara X, am aflat că în România s-a cântat, s-a manelizat imnul naţional. Nu este permis.

R.T.: L-aţi ascultat?

D.P.: Nu. Mi s-a spus. Se zice că n-ai voie să râzi de orice. Poate ei nu ştiu asta, săracii. N-ai voie. Este un proces de desacralizare, este un proces de băşcălie. Suntem două Românii paralele – iată! una creează acolo şi alta creează dincolo; un copilaş de clasa a doua cântă la vioară şi ţine loc de diplomaţie românească şi alţii aici boicotează însăşi fiinţa românească, naţională. Eminescu spunea: ”Poporul ăsta ori este românesc, ori nu merită să fie în niciun fel!”

R.T.: Cum se ajunge, care ar fi reţeta pentru a se ajunge la un soi de numitor comun între cele două Românii de care vorbim, măcar? Poate c-or fi mai multe…

D.P.: În primul rând nu este o reţetă şi nu trebuie să se găsească un numitor comun între instinctul gregar şi calitate. Elita trebuie să conducă, dar nu să terorizeze. Noi acum suntem terorizaţi de majoritate, vorba lui Toqueville. Calitate – a face efortul de a fi puţin mai în sus, a merge spre aristocraţie a sufletului, a echilibrului românesc. Deci, nu poţi să faci compromis, nu poţi să negociezi. Când creşti un copil, tu ai grijă să crească cât mai bine, nu poţi să negociezi cu instinctele lui primare sau cu vecinul care l-a învăţat să scuipe sau să zică ceva rău. Zici: „Asta nu este bine!” Face parte din educaţie. Nouă ne-au dispărut învăţătorii, marii învăţători ai ţării. Ultimul care a fost, a fost Ţuţea.
Să ne gândim la Simion Mehedinţi, era un lider care era responsabilizat. Omul politic era responsabilizat. Gândiţi-vă că înăuntru acum este măcelul acesta şi curând o să vină cei din afară care sunt o mixtură între Machiaveli, Adam Smith, interesul politic, interesul economic… Gândiţi-vă că ei ne văd ca piaţă! De-aia ne cer imagini, de-aia ne cer „brand”. Brand-ul este dacă eşti Pepsi-Cola, dacă eşti o marcă. Deci, te văd ca marfă pentru că ăsta este instinctul lor. Iar noi nu suntem marfă. Noi suntem mult mai mult. Noi suntem o taină, ca orice popor. Şi atunci tu trebuie să-i zici: „Nici tu nu eşti o marfă”. Cică „dă România la schimb!”. Societatea occidentală, Comunitatea Europeană este foarte bună, pentru că este o instituţie verificată, dar este o administraţie. Vom trece „la bloc”: ne vom plăti dările mai bine decât în feuda asta nenorocită, cu securiştii ăştia privaţi care ne chinuie, ne mutilează, dar ea are limitele ei. Ea este o organizaţie, o administraţie occidentală contractualistă – de la Jean-Jaques Rousseau, şi este utilitaristă – de la Bentham. Deci, ei merg pe contract şi util. Noi mai suntem ceva pe deasupra. Noi avem altă istorie, noi am fost cu voievozi, pe urmă am fost într-o vasalitate cumplită, pe urmă un regulament organic, o fărâmă de democraţie şi de stat modern, după care închisoarea comunistă. Noi trebuie să ne refacem. România trebuie să-şi revină, să se integreze României şi abia pe urmă Europei. Noi trebuie să ne refacem, să ştim cine suntem.

R.T.: Asta cere timp, Domnule Puric! N-avem timp…

D.P.: Aşa este, cere, dar asta nu înseamnă că …

R.T.: Noi suntem într-o cursă contra-cronometru în momentul de faţă: vrem să ajungem la ei rapid acolo, poate că unele lucruri le tratăm cu superficialitate, în mod eronat, dar…

D.P.: Este păcat să-ţi găseşti mântuirea în ceva lumesc, „în afară”. Sigur că şi la şah trebuie să ai patru-cinci mutări de rezervă. Când ai făcut o asemenea negociere trebuie să ştii să te aştepţi la consecinţe. Omul politic de astăzi face mutări ca să-şi apere partidul, nu ca să apere ţara. El face mutări scurte: „ Ai văzut, dom’ne, ce-am făcut?!” Să vă dau un exemplu: un popor naiv, de tip primitiv, are ideea mitului. Noi am avut nu un primitivism, ci o inocenţă, o naivitate, am avut mitul occidentului salvator, mitul Statelor Unite. V-am spus că am cunoscut pe unul care cosea, era pe vremea lui Ceauşescu, şi-l întreb: „De ce coseşti aici?”. Şi el: „Să aibă unde să aterizeze americanii…” Ce aşteptare mioritică la noi să vină ăia să ne salveze. Uite că au venit. Nu ne mai interesează pentru că ei au venit doar pentru interesul lor, nu pentru interesul meu. Şi… au venit târziu.
Ce înseamnă în România lucrul ăsta?! Aţi văzut ce i-au făcut lui Blair după negociere poporul britanic? Eu am jucat în Norvegia, unde Regele şi Episcopul vor în Comunitatea Europeană, însă nu vrea poporul. Deci, noi trebuie să ne recâştigăm în demnitatea noastră.

R.T.: Credeţi în această … există două curente de gândire aici: există un curent de gândire, pe care l-am văzut împărtăşit şi de unii dintre cei ce conduc astăzi România, că România poate fi salvată, să spunem aşa, prin voinţa elitei conducătoare, aşa cum s-a întâmplat în alte momente cruciale ale istoriei noastre naţionale; există însă, şi aici apare, dacă vreţi, exemplul statelor pe care le invocăm sau le evocăm şi în discuţia de astăzi, e vorba de acea mişcare de „bottom-up”, de „jos-în-sus” se spune, în care poporul, masa critică, societatea civilă reuşesc în cele din urmă să producă o schimbare a ţării, obligând elitele conducătoare să producă nişte schimbări.

D.P.: Asta am încercat şi eu să spun, şi chiar de data trecută. Asta e singura şansă căci cercul politic este închis, este şi de tip mafiot, şi de tip economic…

R.T.: … Da, spuneaţi atunci că au dat măsura incompetenţei lor.

D.P.: Nu vedeţi că nu se naşte nimic în spaţiul politic?! Alegi între: rău, mai puţin rău, foarte rău. Deci, băieţii ăştia binele nu-l cunosc. Şi atunci, automat, organismul social caută în spaţiul societăţii civile. Numai că societatea civilă la noi este obosită, este moartă…

R.T.: Unde sunt acei învăţători despre care pomeneaţi? Eu nu cred că nu mai există, că au murit toţi…

D.P.: Au murit la „Canal”, majoritatea elitei, şi ceilalţi au murit pensionari zgribuliţi de frig în apartament…

R.T.: Alţii nu se nasc…

D.P.: E foarte greu. E foarte greu, din punctul ăsta de vedere, să renaşti. Aşteptăm chestia asta. Ştiţi ceva: păcatul nu este al clasei politice, Domnule Robert Turcescu, păcatul este al poporului român. Să vă spun de ce – noi ne aflăm în parabola „judecătorului nedrept” care spune foarte simplu: <Maimuţa aia de judecător era fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de om, cum sunt şi ăştia acum; văduva, care era singură, n-avea nici o relaţie, avea distanţa între ea şi judecător, nu era încurajată de nimeni, nu încetează nici o clipă să-ţi ceară drepturile până când ăluia i se creează un spirit meditativ şi spune: „Du-te, femeie, îţi dau asta!”> Deci, femeia avea credinţă. Noi am încetat, noi tot aşteptăm să ne mântuiască un fost „şoim al patriei”, care a ajuns acum mare în parlament şi e gras cât masa – că ăştia nu ştiu decât jeep şi vilă, iar pe urmă la coşciug e o întâmplare. Ăştia n-au timp să mediteze, au aşa un fel de obtuzitate. Deci, să ceri! Nu mai cere nimic poporul ăsta, poporul ăsta se mulţumeşte cu ceea ce are. Poporul român şi populaţia României sunt două lucruri total distincte: poporul român era la revoluţie pe stradă sau plângea în garsoniere, vai de capu’ lor ăia bătrânii; şi populaţia ţării era la coadă la miei, că s-au dat miei. Paralel: plecau coşciugele cu cei tineri şi ăştia stăteau la portocale. Important este ca ăştia care stau la portocale să fie mai reduşi, cum zicea Petre Ţuţea: „trebuiesc lichidaţi Caţavencii!”. Este excepţională chestia asta. Şi a zis cineva că: „Nu, dom’ne, că este un favor pentru înţelepţi să râdă de ei.” Da, dar fără spiritul satiric al lui Caragiale, am corectat eu. De ce?! Pentru că în istorie este poporul lui Eminescu care a dăinuit. Noi la Mărăşeşti n-am rezistat cu Mitică de la Gambrinus al lui Caragiale. Caragiale vorbeşte, în general, de o populaţie balcanizată, amestecată, gene amestecate, corcită – o nenorocire, spiritual vorbind şi nu mă refer la rase – cu un oportunism de colţ. Pe când la Eminescu este un act de demnitate. Când s-a zis: „Pe aici nu se trece!” – acela era poporul lui Eminescu. M-aţi înţeles?! Şi atunci trebuie recâştigat ca orice popor.

R.T.: Întrebarea mea e simplă, Domnule Puric: Cum? Cum se poate întâmpla lucrul acesta?

D.P.: Aşa! Cum facem şi acum, prin contaminare. Pentru că dumneavoastră, ca jurnalist, incitaţi – şi am văzut asta aici, la emisiune – într-un mod minunat. Sunt probe ca la virus, aduse în eprubetă, de conştiinţă. Aici vin oamenii şi spun nivelul de cunoaştere, de conştiinţă, dacă mai au politică, de bunăvoinţă, de sacrificiu, în ce măsură românii şi clasa politică actuală este predispusă să se sacrifice – ea, nu noi. Dar eu repet: păcatul poporului român este foarte mare pentru că nu mai are credinţă. El trebuie să se reîncreştineze. Şi aici este speranţa mea. Cum a zis marele duhovnic, Părintele Arsenie Papacioc: „N-avem nevoie de deştepţi, avem nevoie de trăitori!” Deci, cu oameni care să trăiască. Şi nu pe o idee. Am să vă spun: aţi văzut ce ciudat, poporul român nu coagulează pe idei, le fentează. El n-a crezut în comunism, a fost duplicitar. Nu crede în tranziţie, el vrea să supravieţuiască, el coagulează doar în jurul unui spirit. Tot un părinte spunea un lucru minunat: ”Ideile nu sunt bune. Pentru că n-au Mamă.” Comunismul n-a avut mamă. Tot ce produce omul e perisabil. Pesemne noi trebuie să ne contactăm la natura noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Iată, un discurs despre demnitatea poporului român, o „gimnastică de înviorare”. Eu sunt total paralel, nu mă identific. Nu trebuie să-i recunoşti! Trebuie să te separi, cum m-am separat eu de imnul naţional manelizat. Cum Prinţul Ghika şi Petre Ţuţea care, când au fost eliberaţi din închisoare, au fost obligaţi să semneze şi n-au semnat. Ştiţi de ce n-au semnat? Pentru că îi legitimau pe nenorociţii ăia, legitimau ghetto-ul. Eu nu semnez!

R.T.: Domnule Puric, facem un exerciţiu de imaginaţie în momentul de faţă: să zicem că facem un partid. Ce fel de partid ar trebui să fie ca să fie un partid bun, cel mai bun de pe scena politică românească?

D.P.: Un partid, presupun că, propune şi un preşedinte, iar eu am o alergie şi o tristeţe: eu nu pot să ajung preşedinte – nu se poate striga: „Puric! Puric! PCR!” şi nici „Puric! Puric şi poporul!”, sau mai ales „Jos Puric!”. La partid ideea de politic a fost compromisă. Ideea de avere, ideea de bogăţie, ideea de valoare a fost compromisă. Dacă te bagi în cercul politic, mori. Eu cred în conştiinţa societăţii civile şi în credinţa care ne va propulsa. Calea va fi dictată din altă parte. Restul „exerciţiilor” sunt aşa… ne adunăm şi noi acolo la „hora unirii” şi mai facem o joacă, de ne folosesc ăştia şi ne compromitem.

R.T.: Dar avem aşteptări foarte mari în continuare de la clasa politică: îi înjurăm pe parlamentari, vrem ca Tăriceanu şi echipa lui să fie mai bună, Băsescu să fie cel mai tare preşedinte din Europa, dacă s-ar putea…

D.P.: Domnule Robert Turcescu, nu ne putem consuma esenţa naţională în baricade politice. Aici trebuie schimbată o chestie de mentalitate din structură, iar lucrul acesta se va face în timp şi va avea, sper, consecinţe extraordinar de bune pentru acest popor. Să se înţeleagă fundamental de către fiecare zona de fals. Deci, evit această ispită pentru că ea nu este prolifică pentru mine, nu m-ajută. Trecem într-un alt sistem de referinţe. Nu trebuie tratat în sensul clasic pentru că ustensilele au fost infestate: este o infectare şi o re-infectare. Este ca un chirurg în operaţie – ce chirurg?! la noi operează brancardierii, din punct de vedere politic, căci chirurgii s-au dus demult. Deci, sunt brancardierii care taie în organismul ăsta aşa cum vor şi mai sunt şi nespălaţi pe mâini. Şi este o infestare continuă, mă mir cum mai trăim! Şi atunci, cum să spun, ne salvează Dumnezeu. Să se trezească oamenii ăştia şi să ceară, să-şi ceară drepturile. Să aibă o anumită vocaţie. Am spus de visul meu: visul meu este prin spectacole, visul meu concret într-o lume politică este să-i disciplinez, să-i educ. Să-l educ pe „tatăl Constituţiei”…

R.T.: Antonie Iorgovan…

D.P.: …Să-i arăt lui cum Constituţia României garantează proprietatea. Eu am o moştenire de la tatăl meu în Hagieni. Bunicul meu a primit Ordinul “Steaua României”, Clasa I, de la Rege şi de la Titu Maiorescu. Deci, a făcut ceva pentru ţară. N-a primit-o de Ştefan Gheorghiu, a primit-o de la Rege şi de la Titu Maiorescu. Şi a primit acest pământ. Eu vreau să-mi iau acest pământ, nu să-mi fac cinci vile, ci vreau să fac un centru cultural. Eu vreau să fac acolo un centru experimental de teatru european, eu vreau să mă duc spre Histria să pun pe malul Mării Negre nu, cum s-a zis „lac rusesc”, ci o zonă de cultură…

R.T.: Şi de ce nu luaţi?!

D.P.: Pentru că s-au înfipt acolo nişte flăcăi…

R.T.: Păi, vor să facă şi ei acolo un centru cultural.

D.P.: Ei fac centru pentru că ei tot timpul dublează. La noi impostorii dublează: faci tu o chestie, o fac şi ei. Zic: „ţi-o facem noi!” Vrem să facem democraţie, ne-au făcut-o ei. Ei mimează. V-am spus: ca mim sunt gelos pentru că ei mimează competenţele, ei mimează democraţia, ei mimează libertatea. Şi atunci visul meu este să fac un vis concret pentru România, acolo. Şi-l voi face!

R.T.: Cum vă uitaţi la televizor? Dacă daţi sonorul încet, la minim, şi vedeţi oameni politici, fără să-i auziţi vorbind, cum arată?

D.P.: Este ca şi cum vorbesc – este aceeaşi lipsă de comunicare. Fostul limbaj de lemn s-a transportat în limbaj pestriţ, de la Harvard, iar ei vorbesc alienant. Ei vorbesc de lucruri pe care nu le au în posesia lor genetic politic.

R.T.: Ce-aţi citit bun, frumos, înălţător în ultima perioadă?
D.P.: „Amintiri” de Zoe Cămărăşescu.

R.T.: O carte bună?

D.P.: O carte bună care vorbeşte de România de altă dată, izbăvitoare ţară. Nu ne vom întoarce acolo, dar ne vom hrăni din ea. Iar sfatul meu acum, în prag de Sărbători, este ca acest popor să ia în serios imnul naţional.

R.T.: Să ne deşteptăm! Am o întrebare de final – e un exerciţiu de sinceritate, pentru că oricum aveţi o bilă albă, fără discuţie: aş vrea să ne răspundeţi cu sinceritate dacă vi s-a propus să deveniţi preşedinte al Alianţei Civice, Domnule Puric?

D.P.: Am auzit un zvon. N-am fost contactat direct. Dar sunt membru.

R.T.: V-ar tenta o astfel de poziţie?

D.P.: Mi-aş sacrifica cariera de actor pentru cariera de om şi de român.

R.T.: Chiar aţi face lucrul acesta?! Dumneavoastră sunteţi un om cu foarte mare succes în momentul de faţă pe scenă, e o perioadă fastă în viaţă dumneavoastră.

D.P.: Dacă pot să-mi ajut poporul, aş da liniştit succesul meu pentru lucrul ăsta. Dar asta va stabili Bunul Dumnezeu, nu eu. Dar până în clipa aia, cred că va trebui să aveţi o bilă transparentă pentru mine…

R.T.: Ha-ha-ha! Domnule Puric, nu pot să închidem această discuţie – poftiţi, bila albă este a dumneavoastră! – fără să vă întreb ce face teatrul românesc. Într-un minut, spuneţi-ne un pic! S-a mai însănătoşit, că acum câteva luni, de fapt, acum un an, declaraţi într-un interviu că nu stă foarte bine, e cam bolnăvior.

D.P.: Teatrul românesc e copilul suferind al societăţii româneşti. Îmi văd cu durere mari colegi, mari actori, obligaţi să supravieţuiască în telenovele, în lucruri publicitare, oameni pe care eu îi iubesc şi eu nu pot să-i acuz pentru că nu li se dă alt culoar. Este o crimă culturală ce se face cu ei. Sunt colegii mei, îi iubesc, îi admir, şi iată, cum sunt puşi! Este o înjosire. Teatrul Naţional îşi trăieşte spasmele nefericite, ca şi ţara asta, şi se chinuie.

R.T.: Un spectacol nou aveţi?

D.P.: „Don Quijote”. L-am scos şi se bucură de mare succes. Mă bucură că în rândul tineretului genul ăsta de limbaj a intrat foarte puternic şi sunt săli arhipline.

R.T.: Vă cer o frază, ultima, poate două, un scurt raport despre starea naţiunii române la acest sfârşit de an 2005! Cum este?

D.P.: Am auzit o expresie teribilă – numai românul poate să scoată aşa ceva – „Mi-e trist!” Este o stare proastă, este o stare de criză. Este momentul să nu mai acceptăm. Este momentul să ne aducem aminte, în final, că suntem copiii lui Dumnezeu, să credem şi să trăim, cum spunea cineva: „Decât să trăim în genunchi, mai bine să murim în picioare!”

R.T.: Mulţumim foarte mult pentru această participarea la confruntarea 100%. Ne vedem o dată pe an, nu?!

D.P.: Da.

R.T.: Că aşa am stabilit la un moment dat. Aşa că rămâne să ne vedem în faţa camerelor de luat vederi în decembrie anul viitor. Să sperăm că atunci lucrurile vor fi mult mai altfel…

D.P.: Să v-audă Dumnezeu!

R.T.: Mai solare…

D.P.: Să v-audă Dumnezeu!

R.T.: Mulţumesc pentru participare!

Dan Puric – Manastirea Petru Voda

Iubiţi credincioşi ai Mănăstirii Petru Vodă,
astăzi ne-am adunat să sărbătorim hramul mănăstirii, al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Şi vin şi întreb: cu ce suflet, popor român, vii la această sărbătoare? Cu un suflet umilit, cu un suflet mutilat, cu un suflet deznădăjduit după 50 de ani de comunism şi 18 ani de neocomunism. Cum de nu ai dispărut, popor român? Cum de nu ai îngenunchiat? Ce te-a ţinut în viaţă şi ce te mai ţine încă? Şi-Ţi spun, Doamne: credinţa, căci nu m-am uitat la mâna biciului care a dat în mine, ci mi-am lăsat sufletul în mâinile Tale. Iar dacă trupul a fost în mâinile călăului, sufletul a fost în mâinile Tale.
După primul război mondial, într-un sat din Oltenia, s-a anunţat că toţi copiii şi tinerii au fost decimaţi şi atunci părinţii au chemat pe preot, au ieşit la marginea satului, au făcut slujbă şi au îngenunchiat. Şi îngenunchind au aşteptat ca sufletele lor să se întoarcă acasă. De aceea a spus Petre Ţuţea că o căruţă de ţărani români au ţinut în loc imperii, pentru că au îngenunchiat în faţa lui Dumnezeu, nu în faţa duşmanului.
Noi astăzi sărbătorim şi pomenim prin îngenunchiere şi aplecare în faţa Bunului Dumnezeu această dăinuire a Neamului. Uitaţi-vă cum a dăinuit acest Sfânt lăcaş. Cu sute de ani înainte, aici şi-a găsit mângâiere sufletească Petru Rareş, când era în restriştea sufletului, trădat pentru a nu ştiu câta oară în istoria neamului şi vândut turcilor. Un schit de călugări l-a primit, l-a mângâiat şi l-a întărit. Ce mângâiere a lui Dumnezeu! Cum a ţâşnit această mănăstire din suspinele martirilor noştri din puşcării! Aici este glasul neauzit al drepţilor noştri, care nici astăzi nu pot vorbi pentru că memoria acestui neam este confiscată.
Astăzi este o zi sfântă, 8 noiembrie – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril – cifră cu semnificaţie de desăvârşirea Creaţiei, dar este şi ziua când Biserica Răsăriteană a decis să sărbătorească întregul sobor al îngerilor, oastea nevăzută a Domnului care ne-a ţinut. Singura certitudine pe care o avem în această lume este că murim, iar singura dragoste este Dumnezeu. Iar eu vă spun: Dragostea este dincolo de certitudine pentru că învinge moartea.
Noi astăzi i-am pomenit pe eroii noştri care au căzut pe front, pe voievozii noştri. Suntem atât de aproape de ei prin Sfânta Biserică şi prin Sfânta Liturghie – liturgos înseamnă lucrare dimpreună. Victoriile lui Ştefan cel Mare ne sunt aproape şi înfrângerile încă ne dor. Morţii noştri încă ne dor şi sunt aproape, aici şi acum. În Occident s-a făcut o experienţă: un mare om de teatru, în faţa a patru mii de spectatori, l-a luat pe unul dintre ei şi l-a pus să citească numele morţilor de la o bătălie importantă din perioada medievală, printre care duci, conţi etc. Şi a zis: Vă impresionează? Şi ei au răspuns: Nu ne impresionează pentru că nu-i cunoaştem. Atunci – era prin 1950 – a citit o listă cu cei care au murit în lagărele naziste. Fiind mai aproape de momentul istoric au zis: Da, ne impresionează că sunt mai aproape de noi. Dar eu mă gândeam dacă în timpul acela cineva îi dădea o listă cu oamenii care în acea perioada erau martiri în puşcăriile comuniste? Ce ne impresionează pe noi? Pentru noi istoria este retrăită, este repomenită. Asta este sfânta minune a lui Dumnezeu, prin Biserică.
Astăzi biserica este lovită, şi din interior, şi din afară, şi pe faţă, şi pervers. Ştiţi cum se secularizează o biserică? Cum se schimbă Sfântul Duh cu raţiunea umană? Atunci când se compromit oamenii bisericii, când se compromite biserica ca instituţie. Ce ne-a dat rezistenţă? Care a fost liantul acestui neam, dacă nu această pomenire, această îngenunchere permanentă? Ne-a salvat vreo ideologie? Ne va salva vreo doctrină? Nu, ne salvează sfânta biserică. Insist asupra acestui lucru pentru că nu vreau să sărbătorim îngerii în necunoaştere de cauză. Spune Dionisie Aeropagitul, unul din Sfinţii Părinţi care s-a ocupat îndeaproape de această chestiune şi care a avut această revelaţie: Este un pogorământ că îi vedem cu chip uman. Ei sunt nevăzuţi, aproape li se spune „vânturi”. Dacă vă uitaţi dumneavoastră o să vedeţi, acum, în viaţa noastră, că Dumnezeu a creat aceste cete îngereşti pe ierarhii, pe ceea ce ţăranul român numeşte rânduială, rost.
În biserică, Dumnezeu n-a creat democraţie. Lângă el sunt heruvimii, cei care îţi dau ochiul duhovnicesc, sunt serafimii, cei care dau dragostea dumnezeiască. Cum să-i percepem? Nu putem – spune Dionisie Aeropagitul – cu ochi firesc, cu raţiune umană, ne trebuie ochi peste fire, ne trebuie înţelegere tainică. Asta se dăruie. În clipe mari de suferinţă, nu vedeţi că simţim aripa îngerească? În clipe mari de tragedie este acea forţă invizibilă care ne salvează.
De ce vă spun toate lucrurile acestea? Pentru că poporul român este într-o restrişte fundamentală. După părerea mea, este dispus să dispară din istorie, din geografie. Dar dăinuie spiritul. Gândiţi-vă dumneavoastră că toţi oamenii care au iubit această ţară au murit în puşcărie. Cum a ţâşnit această mănăstire? Ar fi fost o glumă penibilă să spui satrapilor şi călăilor că, peste ani şi ani, va ţâşni o mănăstire care va pomeni numele lor ca martiri. Ei, care erau „bandiţi ai poporului”, au devenit sfinţi. Asta este forţa nevăzută.
Ruga noastră nu poate să ajungă la Dumnezeu decât prin îngeri. Dacă vă uitaţi prin această ierarhie îngerească, o să vedeţi că pe treapta cea mai de jos sunt îngerii. Îngerul personal despre care mama îl învaţă pe copil şi-i zice: Înger, îngeraşul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu… El îl apără pe omul bun să nu cadă şi pe omul care a căzut îl ajută să se ridice. Pe treapta a opta se află arhanghelii, cei care dezvăluie taina lui Dumnezeu. Ca poveste, ca istorie se ştie că înainte să fie creat lumescul, lumea materială, a fost creat nevăzutul, lumea îngerilor, lumea nevăzută. Şi dacă omul a fost făcut din cuvântul lui Dumnezeu, îngerul a fost făcut din gândul lui Dumnezeu. Şi iată că Dumnezeu dă încercare îngerilor. Şi cel mai frumos, cel mai inteligent dintre ei cade în cel mai mare păcat, al trufiei – Lucifer. Şi atunci porneşte lupta şi ridică sabia de foc Arhanghelul Mihail şi zice: Să luăm aminte! Să luăm aminte şi s-a oprit căderea. Este un act de rememorare. Acum când cad oamenii, când cad conştiinţele naţionale, când cade ideea de creştinism, vin şi spun: Să luăm aminte! Această mănăstire, care este sub acest har al Sfântului Mihail, are această vocaţie aproape izolată în care strigă: Să luăm aminte! Să nu cazi, popor român! Şi din clipa aceea ei s-au ridicat, n-au mai căzut nici unul. Este un act de aducere aminte, de conştientizare, de trezire.
Sfântul Arhanghel Mihail este pedepsitor, este apărător al legii şi voievod al oştilor nevăzute ale lui Dumnezeu. M-a întrebat cineva, acum înainte de a pleca din Bucureşti: „Am auzit că vă duceţi la Petru Vodă, la părintele Iustin Pârvu, de ce vă duceţi?” Şi am răspuns: „Păi, unde să mă duc? Spuneţi-mi dumneavoastră unde să mă duc în altă parte ca să-mi mântuiesc sufletul. Aici este sigurul om care în ortodoxia română a spus că este inflaţie de smerenie şi că mai există, totuşi, şi sabie sfântă. Arhanghelul Mihail are această sabie sfântă. Este pedepsitor. Şi dacă vă aduceţi aminte, fără a intra în probleme de istorie, el a dat cele zece pedepse poporului împietrit al lui Faraon, el a dus foc pe Sodoma şi Gomora, dar el a fost şi ghidul poporului lui Israel cel ales din Egipt în Ţara Făgăduinţei. El este patronul monahilor, al voievozilor creştini, al oştirilor creştine. El este sabia de foc care apără. Toţi marii noştri voievozi au fost sub această domnie a îngerilor. N-au făcut de capul lor. Neamul acesta a fost apărat din har divin pentru că domnitorul încerca să imite construcţia dumnezeiască, nu o construcţie umană. De aceea a căzut omul: că a făcut după inima lui şi nu după inima lui Dumnezeu. Tu te rogi, dar ruga ta este dusă. Arhanghelul Gavril duce această rugă… se pare că aceşti arhangheli sunt primii mijlocitori ai noştri cu Dumnezeu. Ei sunt primii care ne leagă cu Dumnezeu. Arhanghelul Gavril, care înseamnă Bărbat-Dumnezeu, este cel care pronunţă pentru prima oară numele lui Iisus, cel care îl numeşte pe Ioan Botezătorul şi cel care aduce păstorilor din Betleem vestea uriaşă, fără pereche, că va veni mântuitorul, că se va naşte. Este cel care o anunţă pe Fecioara Maria că se întrupează Hristos, cel care îi anunţă pe părinţii Fecioarei Maria că se va naşte Fecioara Maria şi cel care îi spune bătrânului preot Zaharia în templu că soţia lui, la bătrâneţe, îl va naşte pe Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul. Fiţi atenţi ce limbă sfinţită are poporul român. Zicea părintele Stăniloaie: din cauza faptului că noi am intrat liturghisind cu ea (limba), este sfântă. Se zice Prea-Curata Fecioara Maria. Noi nu avem capacitatea să o vedem. Curat poţi să zici la o chestie sanitară, de toaletă. Este Prea-Curata. Ce cuvânt extraordinar! Ce cuvânt învăluitor, ce cuvânt de taină! Este Prea-Curata Fecioară.
Nu lăsaţi sfinţii pe pereţi pentru că ei sunt acolo ca să revină, ca să ne aducă aminte. Continuaţi lucrarea lor. Altfel sărbătoarea aceasta nu e decât un ritual mort. Aceasta este lucrarea cea mai importantă, domnii mei, într-o lume care trebuie să-şi păstreze rostul, ierarhia…Uitaţi-vă la televizor, la această emisiune schizofrenică numită Cel mai mare dintre români. Păi, toţi românii ăştia, ştiţi ce sunt? Sunt nişte pietre într-o apă tulbure pe care noi am păşit ca să trecem pe partea ailaltă. Nu putem să facem noi ierarhii. Nu ne este dat nouă. Numai Dumnezeu face ierarhie. Numai omul pierdut de Dumnezeu amestecă valorile. Aţi văzut la un moment dat că se votează, se fac electorate. Să vedeţi ce clare sunt cetele îngereşti, ce misiuni clare au, ce ferme şi ce concrete sunt. Ştiţi ce înseamnă concret rugă? Vă spun eu că au descoperit ăia de la Discovery: au luat un interviu astronautului care a păşit pe lună şi a spus: Am păşit pe lună şi, la un moment dat, mi s-a defectat aparatul cu care trebuia să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că nu mă mai pot întoarce pe pământ. Ştiţi ce înseamnă să fiţi singuri pe lună? Ştiţi ce înseamnă să mori pe lună? Este o spaimă de neant. Şi zice: … tot am încercat, am dat jos mesajul la sediu şi nimeni nu ştia nimic, şi aparatura aia greoaie… atunci am îngenuncheat. Suntem într-un spaţiu total ştiinţific, într-un spaţiu total pozitivist, într-un spaţiu, dacă vreţi, total tehnocrat, n-are nici o legătură cu Dumnezeu. Numai noi suntem primitivi, poporul român, că rămânem legaţi de ortodoxie. Numai noi suntem retardaţi în istorie. Şi uitaţi cum vine lucrarea lui Dumnezeu pentru că astronautul spune: Vă daţi seama am îngenunchiat pe lună şi m-am rugat cum am ştiut şi a doua zi aparatul a mers. Şi nici acum după 25 de ani nimeni nu ştie din ce cauză. El spune şi mărturiseşte: Nu este important că a plecat omul pe lună, ci este important că s-a coborât Hristos pe pământ. Iată mărturisirea de unde vine. De asta trebuie să ne ţinem în rânduială şi în rost.
Aici este superbia acestui centru de lumină duhovnicească şi credincioasă. Dumneavoastră sunteţi lumânările de credinţă. Părinţii sunt cărămizile vii, iar părintele Iustin este crucea încă mărturisitoare. Realizaţi că tot poporul român vine aicea să-şi odihnească sufletul la părintele Iustin. Dar părintele Iustin unde îşi odihneşte sufletul? Pe cruce. Pentru că un creştin este întotdeauna crucificat. Noi ce facem? Ne dezicem. Eu vă vorbesc sufletelor dumneavoastră pentru că România este într-o situaţie de cumpănă. Este cum a fost Petru Rareş în acest loc sfânt într-o situaţie de restrişte şi o mână de monahi l-au aranjat în rost. Credinţa adevărată este ca ruga cea mai bună: să te rogi în suferinţă lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la Ştefan cel Mare. El a construit mănăstire şi când a fost înfrânt şi a zis: Aici este voia ta, Doamne! Noi ca el să fim înfrânţi.
Ne gândim la toate lucrurile astea, pentru că trăim într-o lume în care se creează confuzii. Tineretul nostru nu mai are repere. Amestecă „ei” reperele. M-am dus la un liceu de arte plastice şi un puşti mi-a zis: „Nenea nu e bun concursul acesta de la televizor.” „De ce puştiule?” „Fiecare are culoarul lui şi competenţa lui. De ce îi amestecă?” – auziţi ce vorbe la un copil. Aţi văzut cum stau la televizor cu picioarele pe harta României? Pe harta aia care încă sângerează? Stau acolo cu picioarele pe ea şi nu au nici un fel de probleme. Sunt simboluri. Şi pe lună au pus drapelul american. Să ne iubim simbolurile, să ne iubim neamul şi să înţelegem, pentru că de-asta vorbim aici. Arhanghelul Gavril, se spune, este cel care a dat piatra aia imensă de pe mormântul Mântuitorului. Parcă pe sufletul poporului român a fost aşezată o piatră imensă ca să nu mai respirăm. Suntem tot timpul descalificaţi, tot timpul umiliţi, tot timpul intrăm cu umerii în jos. Dar verticalitatea ţi-o dă Bunul Dumnezeu. Eu nu vorbesc de trufie.
Aseară am meditat, nu puteam să dorm, şi-am zis: în ce constă forţa acestei mânăstiri? În ce constă forţa credinţei româneşti? Doamne, ce paradox dumnezeiesc: păi, cea mai mare minune a lui Hristos, a Mântuitorului, n-a fost să meargă pe ape, n-a fost să-L aducă din morţi şi să-L învieze pe cel care era trecut dincolo, n-a fost să vindece bolnavii, cea mai mare minune a lui a fost că s-a predat, vulnerabil, slab şi om, în faţa legiunilor romane fără să facă nici un fel de minune. Atunci s-a creat un culoar de credinţă care ţine de mii de ani pentru că, uitaţi, putea să-i dea sabia de foc a Arhanghelului Mihail. Dumnezeu a zis: Vă dau Copilul meu, vi-l dau în datele voastre. V-am arătat minunea. Şi oamenii au reacţionat cum au reacţionat. Păi, într-o lume neanentizată ca asta, într-o lume fărâmiţată, într-o lume atomizată, într-o lume secularizată, care este puterea acestei mânăstiri? Care este puterea credinţei ortodoxe în România? Este această vulnerabilitate, această crucificare extraordinară. Dar să nu uite cei care ne obligă să renunţăm la aşa ceva, că Dumnezeu are sabie de foc. Iată cum acţionează Dumnezeu: Ce şansă, ce nădejde aveau acei tineri, care erau mulţi de vârsta celor care-i văd pe aicea, care au fost luaţi în dube şi duşi? S-au rugat la zidurile Securităţii. Uitaţi-vă la poeziile lui Radu Gyr. Radu Gyr n-are poezie, are rugă. S-au spart pereţii şi peste ani de zile a ţâşnit această minune. Vă spun toate acestea gândindu-mă că neamul românesc acum trebuie să trăiască creştin.
Alt paradox: Ceauşescu a dărâmat biserici şi s-a întărit credinţa. Mulţi oameni politici au construit biserici, au făcut inflaţie de biserici şi credinţa s-a transformat într-un ritual, într-un nume, într-un electorat. Dumnezeu n-are electorat, Dumnezeu are suflete care mărturisesc şi suflete care se jertfesc. Ţara asta n-a fost pe electorat, ţara asta a fost tot timpul pe jertfă, precum ţăranii ăia care au alergat la Oituz şi au zis: Pe aici nu se trece!
Eu nu scot din ecuaţie orice influenţă bună a civilizaţiei. Am şi spus: occidentul ne civilizează, dar noi îl şi spiritualizăm. Am spus toate lucrurile astea pentru ca creştinismul să nu intre într-un formalism, care mă doare; mă doare să văd lumea asta care se încolonează până şi în ritual. Dar dincolo de biserică, nimeni nu-şi duce trăirea creştină, nimeni nu poate să mărturisească, nimeni nu poate să relaţioneze creştin cu celălalt. Acum câţiva ani, eram deznădăjduit şi am fost la noaptea de Înviere şi am văzut lume multă: şi creştini, şi oameni cu suflet curat, dar şi paiaţe, securişti cu jeep-uri, cu telefoane mobile, cu casetofoane date la maximum, într-o împietate totală. Mulţi, enorm de mulţi, în turma asta în care erau şi trăitorii. A ieşit un părinte bătrân, iar eu întâmplător eram acolo în faţă, strivit de mulţime. Şi a trecut pe aproape. Eu eram foarte deznădăjduit. Atunci Dumnezeu mi-a vorbit în nădejdea creştină. Acest părinte bătrân, avea aici cusut cu acul, un pantof dezlipit, sărac, fragil, ca o lumânare aproape stinsă şi fără microfon şi-a îndreptat privirea la mulţimea aia care era acolo amestecată, la compotul acela, cu creştini şi cu necreştini, şi a zis: Se dă lumină! Şi în clipa aia, ca printr-o minune, au tăcut toţi. N-a avut nevoie de amplificare. Dar mai ştiţi ceva, nădejdea creştină alungă şi puterea morţii. Şi în clipa aia eu am simţit. De ce? Omul acela, care a făcut 30 de ani de puşcărie, nu că n-a pierdut nădejdea, dar ne vorbea despre nădejde – nu despre speranţă, mare atenţie, speranţă au ateii. Ateii zic baftă, creştinul zice Doamne-ajută!. Pe mine m-a încreştinat un ţăran la ţară: eu i-am zis Să trăiţi, tovarăşe! având sechele comuniste, iar el bătând la coasă mi-a zis: Doamne-ajută! Eu veneam de la Gheorghiu-Dej, iar el venea de la Isus Hristos. Ne-am întâlnit pe o potecă în România şi în clipa aia m-am luminat. M-am luminat că milă mare are Dumnezeu cu noi când ne dă posibilitatea să vedem. Nu orice suferinţă îl duce pe om la mântuire, ci numai ruga şi credinţa creştină. Suferinţa este poartă, este fereastră către Dumnezeu. N-aţi văzut, chiar în viaţa de zi cu zi, că sunt oameni, chiar cu boli terminale, şi unii, printr-un miracol, printr-o minune, se vindecă. Sunt oameni răi, şi devin mai răi decât înainte. Numai omul bun devine mai bun. Spunea Părintele Galeriu de îngerul morţii: la un moment dat un om trăgea să moară – e o poveste extraordinar de frumoasă luată din Sfinţii Părinţi – şi Dumnezeu îl trimite pe îngerul care are pe aripi foarte mulţi ochi şi la un moment dat el hotărăşte ca el să trăiască şi zice: „Întoarce-te!” Dar îngerul înainte să plece de lângă muribund îşi ia un ochi de pe aripă şi il lipeşte lui. Din clipa aia, omul acela vede mai mult. Acela este ochiul duhovnicesc. Acest dat, acest ochi duhovnicesc, această heruvime – vorbim pe sărite că nu vreau să fac tratat de dogmatică, ci mai degrabă să lucrăm, să avem arme lucrătoare în neam – sunt cei cu mulţi ochi. Treci printr-o nenorocire, treci prin ceva şi începi să vezi mai bine, nu mai eşti un bezmetic, nu mai alergi. E o lume, iubiţi credincioşi, care se grăbeşte. Dumnezeu nu s-a grăbit. De asta se spune un lucru extraordinar pe care ţăranul român l-a descoperit şi , deopotrivă, Mihai Eminescu: Ceasul bate, timpul trece/ Vremea stă şi vremuieşte. Iar Eminescu mai spune: Timpul mort îşi întinde trupul şi se aşterne în veşnicie.
Dumnezeu e raportul, nu cu istoria, este raportul cu veşnicia. Ori crezi în viaţa veşnică şi te manifeşti ca atare, ori eşti pe o chestie strict ritualistă de, cum să spun, de aşa de formă. Am fost în Canada şi am văzut mari biserici transformate în hoteluri, în birouri, în teatre. Şi mi-am zis: Doamne Dumnezeule, mare milă ai avut de noi aici. Ce-nseamnă lucrul ăsta? Noi n-avem fabrici, n-avem economie înfloritoare, clasa politică e derutată, nu mai ştie ce face – fără educaţie creştină – rugaţi-vă pentru ei Suntem dimpreună în Biserică, nu suntem indivizi, ci persoane responsabile în faţa lui Dumnezeu. Pe ei nu îi interesează. N-avem mai nimic, dar avem biserici, avem credinţă mărturisitoare. D-aia trebuie să ţinem de ce ne-a dat Dumnezeu. Numai dacă te duci în afară poţi să vezi această diferenţă. Să vezi cum aicea, totuşi, în noaptea de Paşti bisericile sunt pline. Să zicem că 70 % sunt credincioşi, iar restul vine ca să fugă pe urmă să mănânce ca animalele. Dar 70% sunt pline. Această pârghie între casa ta şi biserică să nu o părăsiţi. Asta este arma invizibilă a arhanghelilor. Asta este vestea cea bună. Să nu uităm că Arhanghelul Mihai – vă spun tot aşa pe sărite ce îmi vine în minte şi în duh – va suna din trâmbiţă şi va reveni Domnul pe pământ şi îi va învia pe morţi şi va chema limbile la judecată. Nu cheamă Comunitatea Europeană. Cheamă neamurile. Aşa cum suntem responsabili fiecare. N-am nimic împotriva Comunităţii Europene, este o organizaţie administrativă. Dar sufletul meu cui îl dau când închid ochii? Şi de ce să îl dau numai când închid ochii şi să nu mă pregătesc dinainte? Să mă pregătesc, să trăiesc firesc…
Am vrut cât am putut eu să vă spun că este o sărbătoare lucrătoare, că acest hram este de o importanţă vitală pentru neamul românesc pentru că el presupune deopotrivă acel Luaţi aminte! Este poate cel mai lucrător în situaţia actuală.… Înainte cădeau îngerii, acum cad oamenii. Să fim ca îngerii aceia care s-au ridicat şi să ajutăm să împingem piatra aceasta care este aşezată pe sufletul acestui neam. Dumnezeu să binecuvânteze poporul român!

Intre Bine si Rau

Intre Bine si Rau – TVR 1, din 9 ian 2007 - Problema Icoanelor

Moderatorul: Ce părere aveţi domnule Puric?
D.P.: E interesant de văzut următorul lucru: atâta timp cât nu suntem conştienţi sau nu conştientizăm un proces la care, iată suntem martor, nu avem dreptul la civilizaţie. În faţa noastră se desfăşoară un proces. Apropou de ceea ce aţi spus dumneavoastră, domnule Liviu Mihaiu, mi-aduc aminte de gânditorul creştin ortodox francez Marcel Gabriel, care a spus că „Occidentul are probleme, Răsăritul are taine”. Icoana este o Taină, iar dumneavoastră domnule profesor vreţi sa faceţi din Taină o problemă. Niciodată pe teritoriul României. Discuţia, chiar cea de aici, este o discuţie de tip împrumutată. Eu am să vă spun un argument laic şi un argument ortodox în acelaşi timp: Immanuel Kant spunea că libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt
Moderatorul: Haideţi că pierdem publicul!
D.P.: Lăsaţi că avem alt câştig
Profesorul: Acesta este argument laic…
D.P.: Da, Kant era laic. Iată din spaţiul laic vine un argument care ne dă fiecăruia această libertate. Părintele Stăniloaie spunea un lucru la fel de frumos: Libertatea celuilalt îmi întăreşte mie libertatea mea. Suntem într-o ţară în care, cred eu, creştinismul ortodox a devenit un lucru firesc de a fi. Ceea ce faceţi dumneavoastră aici, după părerea mea, nu este o dezbatere în care – îmi cer scuze – creştinismul trebuie pus între paranteze. Este o chestie de antropologie, domnule profesor. În anul 1947 au fost smulse icoanele din şcolile din această ţară cu forţa. Omul de frică l-a pus pe Stalin şi a început să cânte Internaţionala. De data aceasta, dacă observăm liniile de forţă, se încearcă cu o mişcare aproape argumentată sub imperiul raţiunii, deci de tip civilizat şi din punctul de vedere al societăţii civile. Vreau să vă spun, tot I. Kant a zis: „La nivel de opinie putem discuta până mâine dimineaţă.”, însă la nivel de credinţă: NU! Deci lucrul acesta, care iată argumentele eu le folosesc. De ce am spus că este un lucru de antropologie! Pentru că eu mă mir cum după 60 de ani revine , de data aceasta cu chip mascat al societăţii civile, aproape ciclic o idee de a scoate icoanele.
Vreau să vă spun că şi eu am un copil de 15 ani, nu s-a plâns niciodată. Am fost prin toată lumea şi pe mine nu m-a afectat niciodată vreo religie. Intimitatea unei ţări, intimitatea religioasă a unei ţări se respectă. Intimitatea religioasă a unei ţări este un lucru de sfinţenie. În clipa în care noi vorbim, Statul Român, datorită politicii Comunităţii Europene normale, el într-un fel se difuzează şi devine o provincie a Comunităţii Europene. Ce mai rămâne, domnule profesor, este Neamul, iar Neamul românesc a trăit prin Ortodoxie. Evident că nu putem scoate afară catolicismul, romano-catolicismul, greco-catolicismul, dar noi avem şi forme de coexistenţe foarte paşnice. Cazuistica dumneavoastră de tip individual nu se poate contamina la nivel naţional decât dacă ea e de sorginte secularizantă – nu vreau, Doamne-fereşte, să vă acuz pe dumneavoastră de aşa ceva. Mi-e departe gândul. Ne vom întâlni cu atitudine secularizantă şi de descreştinare de tip occidental, cu un post-ateism de tip romanesc, pe bietul popor român care nu mai are unde să se refugieze. Spuneţi-mi şi mie unde vreţi să ne refugiem?!? Ştiţi că Icoana aceasta nu este o reprezentare, pentru poporul român, pentru o babă de la ţară care se-nchină şi o săruta – ea este o realitate fiinţială. Nu se ştie, domnule Liviu Mihaiu, ce este icoana!
Voci: Ba se ştie..
Florin Iaru: Baba merge la şcoală, domnule Puric??? Baba merge la şcoală… Băi, vreau s-o văd şi eu pe baba aia care merge la şcoală! Păi aici nu se discută credinţa sau necredinţa, domnule Puric. A zis cineva că vrea să ia credinţa?!? Ea – credinţa – rămâne acasă şi la biserică.
D.P.: Înţeleg că spaţiul public năvăleşte şi în spaţiul privat. La ceea ce vreţi să mă determinaţi dumneavoastră… văd că aţi făcut şi o categorie…. E poate mai bine în situaţia actuală că baba nu se duce la şcoală că nu ştiu cu ce rezultate s-ar întoarce în societatea civilă. S-ar putea ca baba să ne mântuiască.
Profesorul: Domnule Puric! Domnule Puric!
D.P.: Daaaa… Domnule Iaru, am văzut o poză a unui ţăran român pe cartea dumneavoastră văd că îl ascundeţi de la diplomă scria dedesubt: Dumnezeu nu există! Dar dacă există să te ferească Dumnezeu!!! Luaţi o pauză!
Florin Iaru: Mmm… Ultimul răspuns şi sper să tac din această clipă. Liviu, ai avut un profesor de filozofie, Domnul Bălin. Ai ţinut mult la el?
Moderatorul: Enorm.
Florin Iaru: Despre ce filozof te-a învăţat el prima dată? Care era filozoful de la care au plecat istoriile…
Moderatorul: Despre Socrate m-a învăţat.
Florin Iaru: Poţi să-mi spui de ce a murit Socrate?
D.P.: De democraţie, domnule. Este prima victimă a democraţie. A doua era să fie Arsitotel, şi a fugit. Iar a treia a fost Iisus Hristos. Credinţa nu se supune votului, ci tradiţiei.
Voce: Ia spuneţi de ce a murit Socrate?!?
D.P.: V-am mai spus: de la votul majoritar.
H.R.Patapievici: De la un anumit tip de vot pe care ţin să-l menţionez. Au fost două voturi: primul vot – dacă este vinovat sau nu, şi al doilea – dacă trebuie condamnat la moarte. L-au condamnat la moarte mai mulţi decât cei care l-au considerat vinovat.
D.P.: E bine, e bine…. Suntem pe drumul cel bun.
Florin Iaru: Ştiţi pentru ce?! Pentru că a atacat zeii Greciei antice.
H.R.Patapievici: Acesta a fost pretextul.
Florin Iaru: Ah, mulţumesc. Sunt mulţumit de cuvântul pretext.
D.P.: Se vor găsi de acum înainte pretexte multe. Sub pretextul ideologiei era să fie rasă ţara asta de pe suprafaţa pământului. M-am gândit: şi acesta este un pretext. Ca un copilaş este afectat de această prezenţă violentă a icoanelor. Eu n-am auzit de aşa ceva. Este ceva ce nu aparţine naturii noastre
Moderatorul: Personalitate culturală, universală… Nu cred că poate să hărţuiască pe cineva.
Elevul: Domnul Puric spunea că icoana este pentru baba de la ţară o realitate fiinţială, nu este o reprezentare. Dacă icoana nu este o chestiune de reprezentare pentru baba de la ţară, înseamnă că o foloseşte ca pe un idol.
D.P.: Lasă-mă să-ţi spun. Vedeţi, este cazul tipic: nu numai al lipsei de informare a bietului copilaş care este un om inteligent, ci a unei educaţii precare. Puiule,…
Elevul: Nu…
D.P.: Icoană este aşa: ea este vector de comuniune, este o prelungire a Tainei. Se zice că noi privim Icoana, dar ne priveşte şi ea pe noi. Nu am timp acum să-ţi fac o antropologie a icoanei pentru că nu este cazul. Tu trebuie să înţelegi următorul lucru: reprezentarea este cu totul şi cu totul altceva. Noi trăim într-o epocă a revoluţiei informaţionale şi a lipsei de comuniune. Tu pe internet poţi să ai o comuniune informaţională cu un prieten, băbuţa aia intră în comuniune cu Dumnezeu prin Icoană.
Elevul: Dar…
D.P.: Ascultă puţin că eşti ca paharul acela plin care nu mai primeşte. Eu mă pricep şi la gesturi. Când faci din mânuţe aşa înseamnă că nu ai răbdare. Lasă-mă un pic şi ascultă-mă! Deci, băbuţa când se închină intră în comuniune, pentru că ea nu are altă fereastră către Dumnezeu. Deci, este comuniune. Este un paradox. Domnule profesor, iertaţi-mă, dar vreau să argumentez un lucru al societăţii contemporane în care trăim. Închipuiţi-vă că societatea contemporană, vorba lui Marshall McLuhan, este o societate în care se trece de la lectură la imagine. Păi tocmai în societatea imaginii se rejectează icoana. În primul rând creştinismul funcţionează pe imagine. Dar ea nu este o imagine la nivel informaţional. Daca aţi intra într-o biserică şi aţi vedea pictura bizantină, ochii mari ai sfinţilor şi… tocmai faptul că pictura este bidimensională – deci, aproape că nu mai are materialitate – el presupune prin acest canon că oricând Sfântul se poate întoarce să lucreze. Este această navetă pe care o face. Baba de la ţară nu ştie doxologia care o ştiu eu. Ea simte … O secundă şi termin. Poate am deranjat multă lume, cu chestia asta. Teofil Pârâianu, care este un mare duhovnic al neamului acesta a spus aşa: am înţeles că Cristos a înviat din Evanghelii. Nu prea am crezut. Eram copil. Era o informaţie. Dar când mi-a spus mama: Cristos a-nviat!, am înlemnit. Deci, este o raritate, este ceva care nu se poate măsura. Puiule, când intri într-o biserică spaţiul liturgic nu se mai poate măsura. Nici măcar în termenii teatralităţii. Această taină a neamului românesc, şi o să vezi de acum încolo întâlnirea dintre poporul român şi comunitatea occidentală. Să dea Dumnezeu să nu fie ca aceea pe care mi-a zis-o şoferul meu de la teatru: Domnule Puric, acum se amestecă răurile. Răul nostru şi răul lor. Trebuie să fie binele nostru cu binele lor, căci avem ce învăţa. Dar să ştiţi: ei ne civilizează, noi îi spiritualizăm. Noi datorită acestei icoane am dăinuit în istorie. N-am rezistat politic şi nu este de domeniul societăţii civile să intervină într-o chestiune care o depăşeşte. Vă mulţumesc şi nu mai vorbesc!
Elevul: Domnule Puric, aş vrea şi eu să mă exprim, căci dumneavoastră m-aţi minimalizat pe mine prin felul în care v-aţi adresat. Eu nu v-am minimalizat pe dumneavoastră.
D.P.: Nu te-am minimalizat. Eu m-am adresat ţie ca unui copil, aşa cum eşti, căci eu am un fiu ca tine şi îmi cer scuze dacă tu te-ai simţit aşa. Nici pomeneală, din contră am încercat să-ţi vorbesc, chiar respectându-ţi inteligenţa, dar deschizându-ţi o portiţă către ceva la care tu n-ai avut acces. Nici eu n-am ştiut, puiule, ce s-a întâmplat până în 1989. Am crezut că a existat numai Partidul Comunist. Eu n-am ştiut că a fost rasă toată intelectualitatea şi băgată la canal, eu n-am ştiut ce s-a întâmplat cu ţara asta. A trebuit să citesc cărţi despre partizani, despre ce s-a întâmplat în puşcărie.. Ştii cum s-a rezistat în puşcării?
Elevul: Da, am o cultură….
D.P.: Prin rugăciune.
Elevul: În jurnalul său de idei, jurnalul pe care-l ţinea, Mircea Eliade, dedică – şi o să vă şi arăt după emisiune – icoanei câteva pagini şi spunea că icoana nu este o reprezentare, ea este o reprezentare sensibilă, datorită originii sale supranaturale. La Concilul de la Niceea din 977 s-a spus următoarea chestiune. Acolo oficialităţile, autorităţile ortodoxe au decis următoarea chestiune: Icoana, atunci când ne închinăm icoanei ca obiect, ci persoanelor reprezentate în acea icoană. Fiindcă nu se mai face astfel diferenţă între idol – şi păgânii se închinau la obiect, nu la ceea ce reprezenta acel obiect – şi noi, ca creştini ortodocşi ne închinăm la ceea ce reprezintă icoana respectiva, nu ca obiect.