Monahismul românesc şi curentul isihast

MONAHISMUL ROMÂNESC ŞI CURENTUL ISIHAST

- Mânăstirile româneşti au fost adevărate centre de spiritualitate pentru întreg Răsăritul ortodox
- Isihasmul este o orientare contemplativă, ce pune desăvârşirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate
- Isihasmul a avut un rol important prin curentul de reînnoire spirituală a tuturor Bisericilor Ortodoxe dând naştere unei “tradiţii isihaste româneşti”

Între scrierile duhovniceşti ce au apărut în Biserica Ortodoxă Română lucrarea “Vetre de sihăstrie românească” a protosinghelului Ioanichie Bălan, vieţuitorul mânăstirii Sihăstria, adună şi sintetizează pentru prima dată numeroase date privitoare la tradiţia isihastă de pe teritoriul locuit de români. Însuşi cuvântul “sihăstrie” derivă din termenul grecesc isihie şi indică locul unde trăiesc isihaştii. Aceste sihăstrii au cunoscut o mare răspândire şi au fost atât de numeroase încât autorul le-a grupat pe centre sau arii geografice, numite “vetre”. Sunt prezentate 24 de astfel de “centre”, din cele cinci regiuni ale României, adică Dobrogea, Moldova, Ţara Românească (Ungrovalahia), Banat şi Transilvania. Apariţia şi dezvoltarea unui număr atât de important de sihăstrii, fenomen aproape unic în lumea creştină, îşi poate găsi explicaţia mai întâi în dorinţa românului de a căuta idealul de isihie, de linişte interioară, în mijlocul naturii. Chiar dacă manifestări ale acestei trăsături specifice a sufletului românesc sunt cunoscute încă înainte de creştinism, vestea Evangheliei va determina o aprofundare şi o interiorizare remarcabilă. “Creştinismul a favorizat dezvoltarea unor caracteristici specifice: mila, iertarea, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântecul, bucuria inimii, viaţa în sânul naturii, ceea ce a îngăduit poporului
român să trăiască în Carpaţi ca într-o mare catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală.”
Isihasmul a avut un rol important şi în Bisericii Ortodoxe Române căci a constituit un curent de reînnoire spirituală care nu are egal în lumea occidentală. Se constată însă un fapt important şi anume existenţa dintru începuturi a aşa-numitelor sihăstrii săteşti, chiar din primele secole ale creştinării poporului român. Aici erau mici frăţii întemeiate pe tradiţia apostolică a primilor creştini şi care îşi duceau activitatea duhovnicească pe lîngă bisericile satelor respective. Bătrânii şi văduvele mai evlavioase renunţau de bunăvoie la cele pământeşti punându-se sub povăţuirea unui preot, obicei practicat de la început în toate ţările din bazinul mediteranean. Ei nu depuneau jurământul călugăresc după cum nici monahii nu făceau aceasta în primele veacuri. Aceste mici “frăţii” îl ajutau pe preot în apărarea ortodoxiei şi în acţiunea sa misionară. Alţi creştini nu se mulţumeau cu atât şi singuri construiau mici locuinţe din lemn, se separau de lume, retrăgându-se în mijlocul naturii, astfel luând naştere sihastriile săteşti. Lângă chiliile lor se ridicau altele noi şi astfel lua fiinţă un nou sat iar adevăraţii sihaştri trebuiau să plece. Se poate afirma că aceştia nu au avut niciodată linişte şi nici un loc stabil sau o aşezare statornică. Aceşti sihaştri sunt consideraţi deschizători de drumuri pentru viaţa duhovnicească, fiind adevăraţi părinţi ai viitoarelor noastre mînăstiri, duhovnici pentru marii dregători şi domni.
Odată cu apariţia în jurul secolelor IV şi V a monahismului organizat, aceste comunităţii au dispărut din întreaga lume creştină. La noi ele vor continua să existe cel puţin încă un mileniu. În unele cazuri, comunităţile se vor stabili în curtea bisericilor unde îşi vor construi mici locuinţe. Şi astăzi urmele acestora mai pot fi găsite în perimetrului multor biserici. O caracteristică a sihăstriilor româneşti a fost vieţuirea în comunităţi mici, practicând asceza şi nevoinţa individuală după râvna şi puterea fiecăruia. Călugării români s-au împotrivit obştii chiar şi la Muntele Athos. Ei au cerut chiar sa trăiască în locuri retrase doar pentru sine(idioritmie), alături de cea de obşte. În Moldova procesul de trecere de la idioritmie la viaţa de obşte a fost mult mai lent, iar în Ţara Românească au pătruns şi elemente de influenţă slavă şi greacă. În Transilvania, datorită condiţiilor istorice potrivnice, trecerea de la sihăstrie la mânăstire cu viaţă de obşte organizată a fost mai lentă.
În sec. al XV-lea în Moldova trebuie menţionate două puternice centre idioritmice: vatra sihăstrească de la Putna, Voroneţ, Rarău unde vieţuiau isihaşti ca Sf. Lavrentie de la Rădăuţi, Sf. Daniil Sihastrul cu ucenicii lor, şi vatra sihăstrească din ţinutul Neamţului, cea mai mare de la noi din ţară. Acum a luat fiinţă sihăstria monahului Agapie, sihăstria lui Iosif de la Bisericani, sihăstria Ceahlăului, sihăstria lui Silvestru şi multe altele. În Ţara Românească codrii Vlăsiei reprezintă terenul prielnic al apariţiei sutelor de sihaştrii. În Transilvania cel mai important centru isihast a fost la mânăstirea Râmeţ din munţii Apuseni. Spiritualitatea isihastă a pătruns şi prin legăturile strânse ce le avea Ţara Românească cu mânăstirea Cutlumuş, al cărei stareţ Hariton a primit ajutoare pentru reparaţii de la domnul Vladislav I. Desigur odată cu aceste ajutoare au sosit şi mulţi călugări. Un alt fapt ce trebuie amintit aici este intervenţia domnitorului Nicolae Basarab al Ţării Româneşti pe lângă patriarhii Calist şi Filotei, vestiţi isihaşti, care vor trimite, la 1359, ierarh al Mitropoliei Ungrovlahiei pe Iachint de Vicina. De asemenea în anul 1372 domnitorul Vladislav I l-a adus pe însuşi stareţul Hariton pe care l-a aşezat mitropolit la Curtea de Argeş.

Un rol însemnat în reorganizarea vieţii călugăreşti de la noi, a revenit Sf. Nicodim de la Tismana. El a ridicat mânăstirile Vodiţa, lângă cetatea Severin (1372) pe locul unei aşezări mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I, apoi Tismana, cu ajutorul voievodului Radu I ( 1377-1383), conducându-le pâna la moarte ( 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie şi întemeierea mânăstirii Prislop din ţinutul Haţegului, iar ucenicilor săi, mânăstirea Neamţ din Moldova. În aceeaşi perioadă s-au ridicat mânăstirile Cozia, pe valea Oltului, şi Cotmeana, jud. Argeş, ctitoriile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), iar in Moldova, mânăstriea Neamţ, în vremea domnitorului Petru Muşat (1375-1391), pe locul uneia mai vechi.
Impulsul dat vieţii monahale de sosirea călugărului Nicodim de la Muntele Athos, considerat întemeietorul vieţii de obşte la noi, a făcut posibilă pătrunderea totodată şi a învăţăturilor călugărilor isihaşti. Deşi multe centre isihaste devin acum mânăstiri numărul lor nu a scăzut ci dimpotrivă s-a mărit. Aceşti iubitori de linişte, membri ai comunităţii monahale, se puteau retrage în timpul anului, mai ales în posturi, în chilii special amenajate din jurul mânăstirilor, ducând o viaţă ascetică desăvârşită. Aceste chilii, adevărate locuri de retragere erau închinate mânăstirilor de care aparţineau vieţuitorii lor. De asemenea mulţi dintre călugării ce practicau rugăciunea inimii au înfiinţat noi centre de sihastrie prin cele mai pustii locuri. De exemplu ucenicii Sf. Daniil Sihastrul au întemeiat noi sihăstrii în nordul Moldovei, acestea ajungând apoi mari centre isihaste. Menţionăm pe cuviosul Sisoe, întemeietorul sihăstriei Rădăuţi, cuviosul Onufrie, cuvioşii Nil şi Pahomie care au pus bazele schitului Sihla, sihăstria lui Zosima, sihăstria lui Ioan şi multe altele.
Secolul al XVI-lea constituie de asemenea un moment de avânt în viaţa monahală din Ţara Românească şi Transilvania. Viaţa sihăstrească din Munţii Apuseni ajunge acum la o mare inflorire prin cuviosul egumen Ghelasie de la Râmeţ şi cuviosul Ioan Sihastrul din mânăstirea Prislop. Peste ani îi întâlnim în sihăstria Putna pe Spiridon, pe monahii Paladie şi Eustatie, iar în ţinutul Neamţului pe Chiriac Sihastrul. Tot în Moldova pentru ideile lor înnoitoare în ale isihiei amintim pe mitropoliţii Gheorghe I şi Teoctist II, apoi pe Serghei Sihastrul, Pahomie, Zosima, Moise, Pahos Spiridon, Iov Pustnicul, Isaia, Rafael de la Agapia, Partenie, Chiriac, Ioan de la Bisericani şi nu în ultimul rând pe mitropolitul Dosoftei (1624-1693) “blând şi smerit, mult doritor de Dumnezeu şi cu multă înţelepciune şi râvnă dumnezeiască. A adunat învăţătură duhovnicească de la mulţi sporiţi în viaţa duhovnicească, sporind apoi în dragoste încat s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota”. Alături de marele mitropolit trebuie amintiţi mitropolitul Atanasie Crimca, Ioanichie Schimonahul, Meletie, Epifanie, mitropolitul Varlaam, mitropolitul Antim Ivireanul şi mulţi alţi trăitori şi nevoitori ştiuţi doar de Dumnezeu.
Cu toate acestea în sec. al XVIII-lea monahismul românesc a cunoscut un declin duhovnicesc, cauzat de numărului mare al mânăstirilor închinate Locurilor Sfinte şi Athosului. Slăbirea generală a mânăstirilor s-a făcut şi prin retragerea multor călugări spre sihastrii. O grea lovitără a fost dată vieţii mânăstireşti prin decretul de secularizare promulgat în anul 1864 de domnitorul Al. I. Cuza, prin care multe aşezăminte au fost desfiinţate, lăsate în părăsire sau transformate în biserici parohiale. Spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi-au reluat activitatea câteva mânăstiri. Cea mai mare vatră sihastrească de la noi se afla în zona Neamţului cu mânăstirile Agapia, Secu, Sihăstria, Sihla. În prima jumătate a sec. al XX-lea viaţa de sihăstrie propriu-zisă se menţinea doar în câteva aşezări mai importante ca: Neamţ, Agapia Veche, Sihastru, Poiana Mărului, Frăsinei, Peştera. Pe lângă aceste sihăstrii organizate mai existau peste 200 de sihăstrii solitare. În 1950 multe dintre acestea au fost desfiiţate de regimul comunist.
În contextul spiritualităţii creştine prin cuvântul “isihasm” se face astăzi referire la cel puţin două fenomene distincte. Primul priveşte acea spiritualitate originală a monahismului răsăritean şi care poate fi definită ca o orientare contemplativă, ce pune desăvârşirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate. Ceea ce o caracterizează este tocmai afirmarea excelenţei şi chiar a necesităţii isihiei pentru a ajunge la o asemenea unire. Însuşi termenul grecesc, de la care este derivat cuvântul isihasm, desemnează o stare de calm, de pace, de liniştire, care exclude orice formă de agitaţie. În această perspectivă isihia poate fi distinsă în două forme: una exterioar, care constă în îndepărtarea de lume, de oameni şi de preocupările lor. Alta interioară care priveşte mintea şi latura spirituală a omului. Al doilea fenomen se prezintă însă ca o mişcare organizată. Este vorba de metoda de rugăciune, bazată pe invocarea neîncetata a numelui lui Iisus, a cărei formă practică apare în mânăstirile de la Athos în secolele XII şi XIV. Într-un atare context, termenul “isihasm” se extinde până la a cuprinde atât mişcarea de înnoire spirituală datorată Sf. Grigorie Sinaitul, cât şi sintezei filosofico-teologică elaborată de Sf. Grigore Palama pentru a-i apăra şi a-i susţine pe cei care foloseau această metodă. Peste ani se adaugă mişcării isihaste un apelativ nou acela “neoisihasm”, pentru a desemna repetarea celui de-al doilea fenomen de această dată în sec. al XVIII-lea prin lucrarea duhovnicească a lui Vasile de la Poiana Mărului, a Sf. Paisie Velicikovski, a Sf. Macarie al Corintului şi a Sf. Nicodim Aghioritul. Este vorba de fapt de un nou moment al istoriei spiritualităţii răsăritene, având strânse legături cu isihasmul secolelor XIII şi XIV şi care a avut ca o expresie tipică a sa valorizarea elementelor spirituale legate de lumea Filocaliei. Toate aceste fenomene legate de termenul “isihasm” au avut o mare influenţă asupra spiritualităţii Bisericii Ortodoxe Române, fuzionînd şi dând naştere unei “tradiţii isihaste româneşti”.
Marius I. BUZĂŢELU

Sfinţii români in calendarul ortodoxiei

Sfinţii români in calendarul ortodoxiei

- Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească .
- Au existat până acum două evenimente de canonizare ale unor sfinţi români, în 1955 şi în 1992.
- În aceste zile Biserica Ortodoxă Română a cinstit o parte din aceşti noi sfinţi canonizaţi.
- Sfinţii români sunt sărbătoriţi şi în întreaga lume ortodoxă, iar în calendarul nostru sunt trecuţi in mod special cu cruce neagră.

Credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos şi botezul creştin unesc într-o mare familie, a Bisericii, toate neamurile, stările sociale şi toate vârstele: “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nici parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” spunea Sf. Apostol Pavel (Galateni III, 28), iar Sf. Apostol Petru adăuga: “în fiecare neam, cel ce se teme de Dumneze şi face dreptate este plăcut Lui” (Fapte X,35). Şi, într-adevăr, mai toate popoarele creştine din antichitate au avut şi au sfinţii lor, începând cu grecii şi romanii, care au dat cel mai mare număr de sfinţi din calendarul ortodox, continuând cu sirienii, daco-geţii, egiptenii, perşii, armenii, gruzinii (ivirii), celto-gallii şi alte neamuri, care formau imensul conglomerat etnic al Imperiului Roman din secolele I-IV ale erei creştin pe teritoriul căruia a apărut şi s-a răspândit creştinismul.
În epoca persecuţiilor religioase din primele patru secole ale erei noastre, creştinismul dunărean a dat o serie de martiri şi sfinţi dintre strămoşii noştri daco-romani din Tracia, Moesia şi Dacia Traiană. Exemple sunt mucenicii Dasius (Tasios) şi Emilian Mărturisitorul de la Durostorum (Silistra), Chiril din Axiopolis (Cernavodă), preotul Montanus cu soţia sa, Maxima, din Singidunum (Belgrad), episcopul misionar Niceta de Remesiana, mucenicii Nichita Romanul, Sava Gotul, episcopii Bretanion (Vetranion) din sec. IV şi Teotim ai Tomisului, cei patru sfinţi mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, ale căror sfinte moaşte, descoperite la Niculiţel, Dobrogea, sunt depuse acum la mănăstirea Cocoş, din jud. Tulcea dar si Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion.
Cei doi sfinţi daco-romani au trăit în cetatea Halmyris, situată în apropiere de braţul Sf. Gheorghe al Dunarii şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea). Ei au patimit, între anii 298-303, sau poate şi mai devreme, în timpul domniei împăratului persecutor Diocleţian. Viaţa, minunile şi mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg în Actul martiric sau Pătimirea acestor doi mărturisitori ai lui Hristos. Se spune că pe vremea lui Diocleţian trăia, undeva “în părtile Răsăritului”, poate în Asia Mică, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viaţă evlavioasă şi trăia neprihănit”, crescut de mic copil în învăţăturile Domnului. Prin puterea rugăciunii sale, Dumnezeu îl învrednicise de darul facerii de minuni, căci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curăţa pe leproşii care veneau la el, pe slăbănogi îi însănătoşea şi alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Actul martiric istoriseşte apoi întâlnirea dintre Epictet şi tînărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, “de neam vestit şi fiica a senatorului Iulian”. În discuţia pe care au avut-o, blândul părinte Epictet l-a îndemnat cu stăruinţă să vină la Dumnezeu şi la Biserica creştină. A doua zi, tînărul Astion a venit din nou la preotul Epictet şi l-a rugat, ca după primirea botezului, să plece degrabă amîndoi într-un ţinut îndepărtat, unde îi va îndruma Duhul Sfînt, pentru ca tatăl lui să nu determine să se întoarcă. Epictet a îndeplinit dorinţa tînărului său prieten şi astfel, după ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungînd “în ţinuturile sciţilor”, deci în provincia romană Sciţia Mică, în cetatea Halmyris, nădăjduind că acolo nu-i va cunoaşte nimeni. Dupa ce s-au stabilit acolo, “puterea cerească a început să săvîrşească, prin Sfântul Epictet, mai multe semne şi minuni în ţinutul sciţilor”. Actul martiric povesteşte, că după vreo 17 ani, comandantul militar al provinciei, Latronianus, era înştiinţat despre lucrarea sfântă pe care o desfăşurau cei doi ucenici ai lui Hristos, arătându-i că “sunt nişte răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite îndepărtează pe mulţi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor săi ca “să se ducă la locuinţa sfinţilor, să-i lege, să-i puna în fiare şi să-i ducă, sub pază, la închisoare”. Fiind aruncaţi în temniţă, au petrecut toată noaptea cîntînd psalmi şi rostind rugăciuni. După o sumară judecată cei doi sfinţi au fost executaţi, sfinţind cu scump sângele lor pământul Dobrogei.
Până la mijlocul sec. al XX-lea Biserica Ortodoxă Română nu înscrisese în calendarul şi cultul ei vreun sfânt de origine românească. Organizându-se sub directa dependenţă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ea a primit în cultul ei Sinaxarul şi Calendarul (lista sfinţilor) din Biserica grecească, în care se află nu numai sfinţii din epoca anterioară despărţirii Bisericilor, care sunt cinstiţi în toată Ortodoxia, ci şi sfinţii naţionali şi neomartirii greci introduşi treptat în sinaxarele greceşti, după Marea Schismă şi chiar o parte din cei bulgari, sârbi şi ruşi.
Atât solemnităţile pentru extinderea cultului local al sfinţilor mai vechi, cât şi cele pentru proclamarea solemnă a canonizării noilor sfinţi români şi pentru inaugurarea oficială a cultului lor, au avut loc în cursul lunii octombrie din anul 1955, după un program dinainte stabilit de Sfântul Sinod, în conformitate cu regulile şi uzanţele tradiţionale respectate în celelalte Biserici autocefale ortodoxe pentru asemenea împrejurări, după ce se întocmiseră şi slujbele sfinţilor respectivi. Biserica a trăit atunci zile înălţătoare şi de neuitat, de faţă fiind şi întâistătători sau delegaţi ai mai tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale surori. Sfântul Sinod a mai hotărât la 20 iunie 1992 ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Romană, sa se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravila cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire s-a instituit DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI. Această zi de pomenire a fost aşezată în calendarul Bisericii noastre în a doua Dumincă după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastra de-a lungul veacurilor.
Generalizarea cultului local al sfinţilor de origine străină, dintre care unii sunt cinstiţi şi în ţările lor de origine, precum şi participarea reprezentanţilor unor Biserici ortodoxe autocefale la solemnităţile pentru proclamarea canonizărilor, au constituit un fericit prilej şi mijloc de reluare a legăturilor interortodoxe şi de întărire a sentimentului de frăţietate, de comuniune spirituală şi de solidaritate, care unesc Biserica noastră cu celelalte Biserici ortodoxe surori.

(Marius I. BUZAŢELU)