Însemnările unui pelerin

Mânăstirea Dălhăuţi,
vatră de spiritualitate creştin-ortodoxă la curbura Carpaţilor

Credinciosul ce se îndreaptă spre Moldova, trebuie să poposească pentru un ceas şi în mândra Ţară a Vrancei. Aici va afla o serie de comori spirituale nebănuite, între care se numără şi mânăstirea Dălhăuţi, situată la aproape 14 km de Focşani. Această modestă şi veche aşezare călugărească datează de prin secolul al XV-lea, când s-a construit o mică biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii, pe la 1464-1469. Unii istorici socotesc întemeierea mânăstirii Dălhăuţi la începutul secolului al XVII-lea. La câţiva metri de prima biserică din cărămidă s-a ridicat o a doua biserică de lemn, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, care are următoarea inscripţie: “Aceasta sfântă şi dumnezeiască biserică s-au făcut din temelie în zilele stăreţiei sfinţiei sale Teoclit, la anul 1810, iar acum, în zilele sfinţiei sale stareţului Dionisie, s-au mai înnoit şi s-au împodobit cu catapeteasmă săpată şi poleită, cum şi altarul, şi tinda, şi slonul. S-au zugrăvit, după cum se vede, în zilele măriei sale Grigorie Dimitrie Ghica Voievod, a Presfinţiei sale Chiru Chir Kesarie, episcopul Buzăului, la leat 1827, iulie 20.”
În acestă mică biserică mânăstirească se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, renumită în toate satele şi oraşele din Ţara de Jos a Moldovei. Originea acestei sfinte icoane nu se cunoaşte decât din tradiţie, iar istoria ei a devenit acum vorbe de legendă. Călugării bătrîni, localnicii, ca şi “Istoricul Mânăstirii Dălhăuţi” din anul 1932 mărturisesc că icoana ar fi de origine chiar apostolică, o copie după icoanele pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.Stareţul acestei sihastrii, pe nume Anufie monahul, ducându-se la Ierusalim, a luat în dar o icoană a Maicii Domnului, spre a o aduce în ţară. Apropiindu-se cu icoana de Constantinopol, a fost prins de un grup de turci, care i-a furat tot. Mai mult, au batjocorit icoana cum nu se poate descrie şi apoi au aşezat-o într-un grajd de cai. Noaptea însă grajdul a început a vui, caii din el s-au omorât între ei, muşcându-se şi lovindu-se cu picioarele. Grăjdarii care intrau la cai erau omorâţi. În acest timp, Anufie se odihnea afară pe nişte paie şi, văzând minunile, a spus turcilor de icoană, dar aceştia au vrut să-l omoare. Condamnat la moarte, a fost dat unui ienicer să-l execute, dar ienicerul era un român robit. Acesta i-a dat drumul să plece în ţară, cu condiţia să nu mai vină la Constantinopol. Anufie s-a întors acasă trist pentru că pierduse sfînta icoană. Aici a găsit un frate de mânăstire, ce scăpase cu viaţă dintr-un atac al turcilor. După puţin timp a plecat pe malul Mării Negre să-şi aline durerea, unde a întârziat până seara. Dintr-o dată a zărit o lumină mare pe apă, care se apropia de el. A doua zi a venit iar la locul cu pricina şi nu mică i-a fost bucuria când, în locul luminii, a văzut sfînta icoană a Maicii Domnului, plutind în picioare pe mare. Recunoscând-o, Anufie a sărit într-o barcă, a vâslit până la icoană şi a adus-o la mal. Aici a observat ca feţele din icoană a Maicii Domnului şi a Pruncului Iisus fuseseră zgâriate de turci cu iataganele în vreo trei locuri. Marginile zgârieturilor se astupaseră ca o rană în carne, cum se văd şi astăzi. Astfel, Anufie a adus icoana la mânăstirea Dălhăuţi unde a şi pus temelia bisericii Izvorul Tămăduirii între 1464-1469.
Icoana este de o rară frumuseţe. Maica Domnului ţine Pruncul în partea dreaptă, spre deosebire de cele mai multe icoane care au Pruncul în partea stângă. Capul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este lăsat foarte mult asupra Fiului, cu duioşie, iar faţa ei revarsă o lumină profund divină. Puţine icoane ale Maicii Domnului din ţara noastră inspiră atâta evlavie şi înălţare sufletească. Ca toate celelalte icoane făcătoare de minuni, icoana este aşezată în partea stângă a naosului, într-o strană specială din lemn sculptat. Mărimea icoanei este de circa 0,90 x 1,25 m. Ea a fost ferecată în argint aurit în anul 1843.
De-a lungul secolelor, minunile făcute la icoana Maicii Domnului de la mânăstirea Dălhăuţi au fost numeroase. Cele mai obişnuite minuni săvârşite de această icoană sunt vindecările de tot felul de boli. Există mărturii ale credincioşilor şi părinţilor bătrâni care atestă faptul că veneau, până nu demult, bolnavi din toate părţile pentru a primi sănătate şi izbăvire la această sfântă icoană. Bolnavilor li se facea Sfântul Maslu, după ce îşi mărturiseau fiecare păcătele. Apoi li se mai citeau rugăciuni şi molifte speciale, şi unii din cei mai credincioşi se vindecau. Alţii căpătau mângâiere sufletească, întărire în credinţă, răbdare în suferinţă, linişte în familie, împlinirea dorinţelor de folos etc. Toate acestea au întreţinut o deosebită evlavie a credincioşilor pentru icoana Maicii Domnului de la mânăstirea Dălhăuţi. Această sfîntă icoană a fost renumită dintodeauna şi pentru ajutor în caz de secetă. În verile secetoase, alergau sătenii de prin împrejurimi, în frunte cu preoţii, cereau icoana de la stareţul mânăstirii şi o purtau în procesiune, prin sate, pe ogoare, peste tot, cu post şi rugăciune de ploaie. Şi întodeauna Maica Domnului mângâia poporul cu ploi mănoase şi binecuvântate. Din nefericire, multe din aceste minuni nu au fost scrise sau transmise mai departe, astfel încât această icoană a rămas cunoscută mai mult în zona Vrancei. De aceea, demersul nostru jurnalistic se doreşte un ghid al pelerinului ortodox şi o invitaţie la a descoperi comori ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni.

MARIUS I. BUZĂŢELU

Mânăstirea Poiana Mărului “Un Athos românesc”

MÂNĂSTIREA POIANA MĂRULUI
„UN ATHOS ROMÂNESC”

- cuviosul Vasile, profund înrădăcinat în tradiţia monahală românească, a ştiut să atingă noi culmi spirituale, bazîndu-se în principal pe două elemente: scrierile sfinţilor Părinţi şi rugăciunea lui Iisus.
- faptul că un singur stareţ a avut sub supravegherea sa spirituală un număr atît de mare de comunităţi reprezintă o adevărată raritate în tradiţia isihastă româneasc
- stilul de viaţă şi învăţătura ieroschimonahului Vasile au fost percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogăţire şi de înnoire duhovnicească.

Întemeierea schitului coboară în timp trei secole, iar inceputul său reprezintă acum vorbe de legendă. O veche însemnare de pe un manuscris al schitului ne descoperă anul 1702, însă prima atestare documentară este din 1730. Temelia acestui schit a fost pusă de călugări sihaştri, avândul în frunte pe ieroschimonahul Vasile.
Locuitorii din împrejurimi păstrează din tată în fiu o istorioară ce se referă la ridicarea primei aşezări monahale la Poiana Mărului, a cărei fapte par astăzi vorbe de legendă. Se spune că înainte de a fi schit, în acest loc era o pădure întinsă, departe de orice aşezare omenească, după cuvintele bătrânilor cale de 2-3 poşte. Acolo îşi aveau stâna nişte ciobani, singurii vieţuitori şi cunoscători ai locurilor. Ei îşi ridicaseră o colibă şi un staul pentru oi pe locul unde se va ridica mai târziu mânăstirea, lângă un măr mare, de unde se trage probabil şi denumirea aşezării Poiana Mărului. Cei ce istorisesc vorbesc despre faptul că în toate serile ciobanii vedeau o lumină, ca un felinar, în scorbura mărului, dar nici unul din ei nu avea curajul să vadă ce este, mai ales ca ziua nu se mai vedea nimic.
Într-una din serile de vară, pe când ciobanii priveau lumina ce le apărea din măr, au primit nişte oaspeţi neobişnuiţi. Trei călugări pelerini, doritori de linişte şi sihăstrie, căutau un loc prielnic zidirii unei mânăstiri. Aflând şi văzând şi ei acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei, s-a urcat în măr şi de acolo a coborat cu o iconiţă, ce o înfăţişa pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe.
Faptul că Vasile este ctitorul ştim chiar de la el însuşi, după cum mărturiseşte în Testamentul său, din anul 1764: “…Făcând eu acest schit, anume Poiana Mărului şi trăind eu câtăva vreme cu fraţii mei, cu ruşii…vieţuind în ţară streină…”.
Astfel cel care a pus bazele mânăstirii de la Poiana Mărului a fost ieroschimonahul Vasile, trăitor între anii 1692-1767. Acesta este numit de unii cercetători Vasile Sloveanul, alţii spun că se născuse în Rusia, fiind chiar văr cu Paisie Velicicovski şi se numea Vasilie Bezrucovâi, adică “cel fără mâneci”. Împrejurarile care l-au determinat să intre în monahism nu se cunosc. Cei care s-au ocupat de biografia cuviosului Vasile vorbesc despre firea înclinată spre cele duhovniceşti şi râvna pentru viaţa desăvârşită.
Existenţa neîntreruptă a miilor de sihaştri şi a sutelor de schituri cu viaţă sihăstrească din codrii Ţărilor Române, deci şi din munţii Buzăului şi ai Vrancei, explică de ce cuviosul Vasile a venit pe la începutul sec. al XVIII-lea în acest ţinut, unde a şi întemeiat un schit. El a găsit aici o viaţă monahală mult mai intensă decît în ţara sa, care, după ce trecuse teologic printr-o accentuată influenţă catolică, se afla acum sub influenţa protestantă, fapt ce adusese şi o răcire a vieţii monahale. Figura stareţului Vasile de la Poiana Mărului a dobândit o mare importanţă şi pentru dezvoltarea spirituală a multor comunităţi isihaste din munţii Vrancei şi ai Buzăului. Înaltul mod de viaţă interioară trăit la Poiana Mărului nu putea să nu atragă atenţia celor care sprijiniseră întemeierea noului schit, încrederea pe care aceştia o nutreau fată de comunitatea monahală de la Poiana Mărului. Acest lucru e uşor de dedus din faptul că unele schituri au fost “închinate” noului aşezământ şi deci subordonate şi din punct de vedere juridic Poienii Mărului. Personalitatea cuviosului Vasile nu s-a impus doar acestor schituri, acţiunea de “stareţ” s-a exercitat asupra multor altor comunităţi, care au cerut în mod spontan îndrumarea sa duhovnicească pentru respectul pe care i-l purtau. În aceste cazuri, tipul de legătură era doar duhovnicesc şi un exemplu îl constituie cel al schitului de la Trăisteni. Aici se afla sub ascultare fratele Platon, viitorul monah, Paisie de la Neamţ, care a refuzat să îl urmeze pe cuviosul Vasile la Poiana Mărului pentru a nu fi hirotonit preot. Acesta va deveni totuşi ucenicul său şi continuatorul activităţii cărturăreşti şi a spiritualităţii isihaste. Acest fapt ne poate da o idee despre cât de strânse şi profunde erau legăturile pe care stareţul ştia să le instaureze în comunităţi libere de orice legătură juridică faţă de el. În acest tip de relaţii intrau şi cele pe care acesta le avea cu schiturile întemeiate sau reîntemeiate direct de călugării proveniţi din comunitatea de la Poiana Mărului sau de ucenicii duhovniceşti ai cuviosului Vasile. Se ştie că acesta a avut sub directa sa îndrumare spirituală cel puţin unsprezece comunităţi isihaste din zona Focşani-Râmnicu Sărat. Raporturile cu toate aceste comunităţi, pe cât de variate şi diverse, au fost menţinute prin vizitele personale ale stareţului Vasile sau prin trimiterea scrierilor sale.
Poiana Mărului se află într-o zonă de munte, situată azi la hotarul dintre două judeţe Buzău şi Vrancea. Cei care se încumetă până aici au parte, pe lângă priveliştea încântătoare oferită de natură, de o linişte interioară, de o pace ce îţi picură în suflet numai bucurie. Pelerinul se opreşte şi se întreabă dacă nu cumva a ajuns în grădina Raiului. Totul este parcă desprins din basmele româneşti, căci aşezarea schitului este înconjurată de o livadă de meri, lucru mai rar întâlnit pe culmi de munte.
Mânăstirea Poiana Mărului se află într-o poziţie pitorească, înconjurată de păduri de fag şi de stejar. Drumul prin această pădure este presărat de numeroase troiţe, aşezate acolo de monahi ori de binecredincioşii creştini, pelerini în acele locuri. Intrarea în mânăstire se face prin partea de răsărit, printr-o poartă sculptată în lemn. De-a stânga şi de-a dreaptă intrării se află două troiţe închinate Mântuitorului Hristos şi profetului Ilie. Pentru a ajunge în vatra schitului pelerinul urcă o alee lină, străjuită de brazi şi mărginită de o parte şi alta de garduri, care se termină sub noua clopotniţă, ce se înalţă zveltă şi robustă. Incinta mânăstirii este destul de largă, dezvăluind în centru biserica mare, din lemn, ctitorită în anul 1812. În partea de răsărit se află o biserică nouă, ridicată în 1994 prin strădania actualului stareţ, ieromonahul Macarie Beşliu. Puţin mai jos întâlnim vechea clopotniţă, biserica de la 1774 şi cimitirul. Pe celelalte laturi, de miazănoapte, miazăzi şi apus se află căsuţe pentru monahi, chilii, arhondaric, trapeză şi casă de oaspeţi. Toate acestea alcătuiesc sfânta Mânăstirea Poiana Mărului, cu hramul Naşterea Maicii Domnului.
Marius I. BUZĂŢELU

Mânăstirea Mera, testament spiritual al familiei domnitoare Cantemir

MÂNĂSTIREA MERA, TESTAMENT SPIRITUAL
AL FAMILIEI DOMNITOARE CANTEMIR

- Singura ctitorie a Cantemireştilor se ridică pe vatra ţăranilor liberi din Ţara Vrancei
- Datorită situării sale la hotarele dintre două ţări surori, biserica mănăstirii Mera descoperă o arhitectură tradiţională moldo¬venească ce se interferează cu elemente de construcţie munteneşti
- Edificiul monastic se dorea şi o necropolă domnească pentru familia Cantemir, după modelul voievozilor moldoveni

Nicicând în istoria unui popor nu i-a fost dat ca un râu atât de mic să despartă fraţii aceluiaşi părinte, poporul român. În ciuda acestei separări au existat semne şi dovezi ale apartenenţei la aceiaşi credinţă, limbă şi istorie. Unul dintre simbolurile românismului este şi mânăstirea Mera, singura ctitorie a familiei Cantemir. Zidirea se înalţă semeaţă în comuna Mera, aflată la 12 km de oraşul Odobeşti şi aproape 25 de km de municipiul Focşani.
Miera sau Mera aşa cum apare într-un document din 26 august 1688, sau Mira cum mai este cunoscută în mai multe hrisoave domeşti, îşi trage numele fie de la cuvântul de origine slavă ce se tâlcuieşte păşune, fie dintr-o derivare toponimică cu numele unor stăpâni de ocini de prin partea locului.
Istoria mânăstirii străbate veacurile iar începuturile ei sunt acum vorbe de legendă. Se spune că un oarecare boier Moţoc, din Odobeşti, ajutat de episcopul Ioan al Romanului ar fi încercat să ridice pe acest platou din stânga Milcovului un schit cu biserică din lemn şi câteva chilii pentru călugări. După moartea boierului şi a ierarhului, jupâneasa Ursa Moţoc a cedat lui Constantin Vodă Cantemir dreptul de ctitorie “să o istovească, să o facă măria sa monastire mare ce se zice monastire domnească”.
Astfel, pe la 1688 Vodă Cantemir a ridicat o biserică din lemn, deşi dorinţa ctitorului ar fi fost să o facă din zid, probabil conjunctura vitregă nu i-a înlesnit realizarea gândului său. Motivele pentru care familia Cantemir a hotărât să închine Domnului o mânăstire într-un loc îndepărtat de capitala ţării şi aflat la hotare sunt simple. Marea Moldovă fusese binecuvântată cu numeroase biserici şi mânăstiri ridicate prin grija şi milostivirea domnitorilor dar şi a unor boieri cu frica de Dumnezeu. Ţara Vrancei era o vatră a ţăranilor liberi, cu obşti răzăşeşti, neocupată am putea spune de marile familii boiereşti. În această zonă, după cum spune marele istoric Nicolae Iorga, domnii Cantemireşti şi-au aşezat fundaţia mânăstirii iar acest aşezământ voievodal şi-a înfipt trupul ca o pană în moşiile răzeşilor vrânceni. Era totodată şi o mare cinste pentru locuitorii de pe apa Milcovului, căci domnul îi blagoslovea cu zidirea unei sfinte mânăstiri.
Spre sfârşitul vieţii sale Constantin Cantemir a închinat ctitoria sa mânăstirii Vatoped pentru a se putea întreţine cuvenita rânduială bisericească şi mânăstirească. Acest aşezământ monastic, la început poate schit, a rămas în aceiaşi stare de la primul ctitor până la a doua domnie a fiului său, Antioh Cantemir. Numit de cronicarul Ion Neculce “om mare, cinsteş, chipeş, la minte aşezat, judecător drept”, Antioh, urmând poate exemplul altor domnitori moldoveni, se gândea la refacerea şi dezvoltarea acestei modeste aşezări monahale. De aceea în cinstea tatălui său, energicul domnitor a purces la ridicarea mânăstirii pe care “au vrut să o tocmească, să o înzestreze cu moşii şi cu bucate, să o facă monastire şi să o închine la Sfântagora, ce se zice sfântului munte Athos”, după cum grăiesc cronicile vremii. Şi tot ele ne dezvălui şi gândul tainic al domnitorului, care “se hotărâ să clădească o biserică după chipul de la Cetăţuia a lui Duca Vodă”.
Gândurile au devenit faptă, căci în primul an al domniei, pe al 1705, s-a început zidirea mânăstirii, ispravnic fiind Cârstea Vornic. La Mera s-au ridicat biserică nouă din zid, chilii pentru călugări, casă mare cu cerdac şi pvniţe, clopotniţă, toate acestea fiind fortificate cu un zid de incintă şi turnuri de apărare, făcând din acest aşezământ monahal una dintre cele mai puternice cetăţi mânăstireşti din ţară. Acest fapt era urmarea situarii ei la hotarele ţării, în calea tuturor răutăţilor. Antioh Cantemir a adus apoi de la Iaşi la Mera, prin 1707, osemintele părintelui său spre veşnică odihnă.
Ca şi în alte locuri sfânta mânăstire a avut de suferit în urma unor evenimente neprielnice neamului nostru. În tumultosul veac 18, când trei mari împerii: habsburgic, ţarist şi otoman îşi disputau supremaţia încrucişându-şi săbiile pe teritoriul Ţărilor Române, cei care aveau de suferit erau locuitorii de aici.
O astfel de întâmplare a avut loc în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când un grup de cătane austriece s-a pus pe jaf şi pustiire. Ajunşi la Mera au prădat mânăstirea de odoarele şi podoabele sfinte ce le-a avut, au pângărit altarul şi au ucis mai mulţi părinţi. Fiind încercuiţi de oştire otomană, austriecii s-au baricadat în încinta mânăstirii. După un sângeros asediu, turcii, ajutaţi şi de armata moldoveană, au pătruns în mânăstire. Se spune că în furia lor au trecut prin iatagan pe toţi cei care i-au întâlnit, între aceştia fiind şi numeroşi monahi. Mai mult, au dat foc bisericii, chiliilor, distrugând şi o parte a zidului fortificat. Urgie şi pustiire se abătuse peste mândra zidire a familiei Cantemir. Într-o scrisoare de prin 1718 domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se plângea ţarului Rusiei că “mânăstirea noastră a fost stricată şi oasele părintelui nostru scoase şi pângărite”.
Nenorociri au mai fost la Mera prin 1739 când a fost iarăşi prădată de austrieci, apoi în vremea domniei lui Theodor Callimachi, când Moldova neputând plăti peşcheşul cerut, Crâm Ghirai, hanul tătărăsc, “a intrat în ţară şi au prădat şi mânăstirea Mirăi, cât n-au rămas în mânăstire şi în sfânta biserică nimic”. Şi după aceste pagube provocate de răufăcători, mânăstirea a fost refăcută în aşa fel încât pe la 1800 se afla într-o stare prosperă. După domnia lui Al. I. Cuza mânăstirea a fost părăsită de călugării ce i-a avut iar locaşul cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena a devenit biserică parohială.
Astăzi se mai păstrează sfântul locaş căruia i s-a adăugat un pridvor şi impresionează prin arhitectură şi volum. Pe peretele vestic se află o frescă originală care îi înfăţişează pe ctitorii mânăstirii. S-au mai păstrat catapeteasmă şi câteva din icoanele împărăteşti. Biserica este înconjurată de un zid de cărămidă şi bolovani de râu, înalt de 3-4 metri. Se întră în mânăstire pe sub turnul clopotniţei pe o poartă de lemn cu ferecătură. Incinta mânăstirii este tipică pentru un ansamblu feudal fortificat, având o formă regulată, rectangulară, cu turnuri de colţ pe două niveluri. În ziduri şi turnuri se observă gurile de tragere pentru tunuri şi flinte. Un drum de straje din lemn înconjura prin interior întreaga incintă, asigurând şi accesul la nivelul superior al turnurilor.
De curând restaurat, acest admirabil edi¬ficiu a renăscut, recăpătându-şi întreaga frumuseţe originală, multă vreme ascunsă de dărâmături şi de cârpelile greoaie ale încercărilor de consolidare. Din¬colo de măreţia suverană şi de armonia proporţiilor ceea ce uimeşte la biserica mânăstirii Mera, este savan¬ta împletire de elemente tradiţionale ale arhitecturii din Moldova, pe al cărui pământ se află, cu cele din apropiata Muntenie, rezultatul obţinut fiind o sinteză pe cât de originală, pe atât de semnificativă pentru o epocă în care cronicarii şi cărturarii celor două ţări româneşti exaltau cu mândrie ideile de latinitate, unitate şi continuitate naţională. Prin tot ceea ce reprezintă mânăstirea Mera este testamentul spiritual al familiei domnitoare Cantemir, care ridica prinos de mulţumire Domnului şi îşi aşeza ctitoria sa în hotarul vremelnic dintre cele două ţări surori, nădăjduind că cei care se numeau moldoveni ori munteni se vor numi doar români.

Marius I. BUZĂŢELU